Tudor Enea

Miercurea fără cuvinte – Doar pentru amuzament

2012-01-25T00:00:00.002+02:00

Eu nu fac politică. Cel puţin nu în public şi nu cu persoane necunoscute. Schimbând putin tema mea obisnuită din zilele de miercuri, fotografia de mai jos se încadrează în "sezonul" actual (al revoltelor) şi incită doar la râs şi voie bună.

(Îmi cer scuze faţă de persoanele care s-ar putea simti lezate într-un anume fel de cuvintele şi expresiile utilizate, cât şi/sau de mesajul fotografiei.)

O idee marca Wordless Wednesday

Fotografia a aparut pe internet in timpul campaniei electorale din 2004.

Dialoguri drăgăstoase

2012-01-21T20:11:00.001+02:00

Căutând printr-o agendă veche idei pierdute în negura anilor am găsit o scrisoare către iubita mea din acea perioadă. Scrisul mărunt pare că tremură şi azi de emoţia iubirii ce o aveam în acele vremuri. Fiecare litera are în ea culoarea dragostei, fiecare cuvânt vibrează sub ecoul vocii de îndrăgostit. Iată aşadar iluzia unei iubiri transpusă pe hârtia unui caiet cu pătrăţele:

Am rămas astăzi rezemat de peretele casei privind un apus de soare roşiatic. Toamna se-mpletea printre norii sângerii agăţându-mă şi pe mine în visele ei. Legături invizibile, adieri de vânt printre copacii încă verzi, ultimele cântari de păsărele, toate se contopeau şi mă aruncau spre îngânduratul abis.

“Oare ce face?” – mă întreabă soarele atingându-mă cu o rază timidă.

“Se gândeşte la mine” îi răspund aruncându-i un zâmbet.

“Să fii sigur”, continua el, făcându-mi ştrengăreşte cu ochiul.

“Transmite-i toata dragostea mea.”

Încuviinţă din cercul uriaş şi roşu, retrăgându-se după nori la culcare.

Întunericul se lăsa rece peste oraşul deja amorţit după oboseala de peste zi. Noaptea mă găsi rezemat de acelaşi perete cu ochii pierduţi către locul de unde mai devreme dispăruse soarele.

“Oare pe ea a surprins-o apusul?” întreb aşa, într-o doară, ca pentru mine...

“Mi-a şoptit un fluture că a vorbit cu soarele din balcon” a tresărit o stea mai apropiată, de parcă se aştepta să fie întrebată. “Te iubeşte” continuă ea şi clipi des către mine.

“Tu le ştii pe toate”

“Aşa e! Nu e frumoasă dragostea?”

“Da..., e frumoasă!” şi pentru o clipă am uitat că eşti departe. Am închis ochii şi te-am îmbrăţişat.

“Şi eu te iubesc, draga mea” şi am simţit ca şi cum i-aş fi şoptit la ureche.

Miercurea fără cuvinte – Iubire, soare cald

2012-01-18T00:00:00.001+02:00

Te stingi in orizonturi senine și reci, dar lasă-mi razele calde să-ți rămână cu mine. Te duci după lună și noaptea petreci, dar nu-mi lăsa din iubire, o simplă, amară, amintire din tine...In raze visez, mai există speranță!

O idee marca Wordless Wednesday

Mai avem nevoie și de sentimente

2012-01-15T19:47:00.002+02:00

Eram în primul an la un liceu de prestigiu din oraș. Un nou capitol al copilăriei aștepta să înceapă și toamna înmugurea veselă în catrene pastelate. Atunci am întâlnit o fată care mi-a deschis inima către sentimente și mi-am impus să o păstrez în memorie pentru eternitate considerând-o un etalon în viitoarele iubiri ce aveau să mă cucerească în viitor. Numele ei nu e important, cel puțin nu cel real, pentru că eu aveam să o păstrez ca pe ceva incomparabil, la fel cum aveam să o percep în decursul timpului. O strigam Liz și o alintam Lizuca, ca o abreviere a numelor sale reale și sunt convins că am surprins-o de la început cu un asemenea gest, făcând-o, fără să vreau, să se simtă unică.

Să nu mă intelgeti greșit, însă la vârsta aceea eram doar un copil. Pentru mine iubirea era că o apropiere între două persoane, că o prietenie eternă și nemărginită. O privire și un zâmbet erau o zi perfectă, o strângere de mână, o îmbrățișare, reprezentau un apogeu. În naivitatea mea inocentă, nu știam și nu credeam că dragostea poate lua și alte forme. De asta nici nu am încercat măcar să o sărut vreodată. Și nu cred că ea s-a supărat. M-a înțeles și m-a păstrat lângă dânsa pur și copilăros, oferindu-mi mereu atât cât aveam nevoie să îmi ofere. Și inima mea a pulsat mereu fericită știind că cineva mă iubește și poate avea grijă de mine. În semn de respect și ca un omagiu al prieteniei ce era între noi, am început să îi scriu poezii. Nu erau primele mele versuri, însă cu siguranță au fost primele poezii pe care le-am oferit cuiva. Și pentru prima dată în tentativele mele literare, am adăugat în ele - sentimente.

După doi ani am fost nevoit să schimb liceul din considerente care țin de o altă istorioară, pierzând aproape definitiv legătura cu fata care a născut în mine ideea de iubire. Pe parcursul anilor am renunțat la naivități, încercând să mă maturizez, descoperind dragostea trupească și infruptandu-mă din ea cu nesaț. Încet, în aglomerația vieții, am uitat în relațiile mele să mai fac loc la sentimente. M-am regăsit cu Liz de curând, amintindu-ne și zâmbind pe seama vremurilor care au trecut și ne-au lăsat cu amintiri de neuitat. Ne-am văzut apoi fiecare de viața lui, fericiți că lucrurile frumoase nu se uită. Amintindu-mi de ea, am realizat că în toate relațiile pe care le-am avut în decursul anilor, nu mi-am lăsat niciodată inima să se exprime ca atunci, în copilărie. Fără să vreau, în timp, mi-am surpimat sentimentele într-o dragoste falsă.

De cele mai multe ori, în ziua de azi ne lăsăm cu toții conduși de focul unei pasiuni interioare ce nu are legătură cu sentimentul de iubire. Dragostea se pierde între un bărbat și o femeie, uneori înainte de a avea șansa să se nască. Lumea în continuă mișcare, a uitat în evoluția ei, într-o grabă imensă, să iubească. Cupidon plânge undeva într-un colț și săgețile lui sunt rătăcite în zăpada înghețată. Am putea să-l ajutăm să ne ajute să iubim din nou.

Nu păstrați dragostea în voi cu frica de exprimare. Totul tine doar de o strângere de mână, o privire duioasă, un zâmbet sau o vorba bună. Sunt atât de multe posibilități de a crea sentimente. De ce să nu le dăm șansa să existe?

Sursa foto aici.

Miercurea fără cuvinte – Criză de senin?

2012-01-11T00:00:00.002+02:00

De curând mi-a ieșit in cale un motto al unei reclame, nu îndeajuns de cunoscută publicului larg. Nu cunosc compania și poate nici nu e relavant numele ei, însă mesajul m-a surprins și merită consemnat, chiar dacă va fi greu să ghiciți la ce face referire:

“Mută-ți gândurile spre cer, indiferent de vreme, acolo nu e niciodata criză!”

O idee marca Wordless Wednesday

*update - reclama era la o organizatie crestina in scopul intoarcerii omului spre credinta.

Trei cuvinte pentru trei sentimente

2012-01-08T21:45:00.002+02:00

La început de an, în ciuda unui avânt cu aer proaspăt de nou și dorință de împlinire, lucrurile tind sa fie, de cele mai multe ori în impas. Sunt atâtea de făcut și totuși pare atât de greu să începi de undeva. Vrei un nou start, însă nu știi de unde să te apuci. În acest sens, e bine să tragi aer în piept să îți faci ordine în gânduri și să-ți definești prioritățile. Odată descoperit locul și momentul pe care vrei să îl faci sau să-l refaci, toate vin de la sine. Te lași purtat de soartă și lucrurile se așează în oridinea lor firească. Până să îți dai seama de toate, timpul a trecut și începutul tău deja are un cuprins.

În materie de scris mi se întâmplă la fel. Par să stau azi în față unui impas, abătut și cuprins în cea mai mare parte de gânduri negre. Acest fapt se datorează poate și vremii mohorâte de afară. Ninge zemos și rece, iar vântul suflă mai puțin prietenos pe la fiecare colț de casă, anunțând iarna care a întârziat până acum să apară. În realitate insă, zambesc si mă amuz fără nici un impuls in fata paginii goale. Încercând fără succes să încropesc povești, am scris trei paragrafe, aparent la întâmplare, în fiecare din ele dorind să surprind o anumită stare de spirit. Iar dacă mie nu imi iese nimic, mi-a venit ideea să vă pun pe voi la treabă și să văd cum stați cu spiritul practic când vine vorba de descrieri literare. Astfel am să vă provoc să ghiciți și să-mi numiți cele trei stări emoționale care se reflectă în cuvintele de mai jos. Ce spuneți? Reușiți?

1. Țipă. În liniștea nopții ecoul se frânse în mii de cioburi care s-au rotit ca un bumerang sfâsâindu-i inima. Ochii, roșii stăteau să îi săra din cap, părul îi era răvășit și întreg trupul în flăcări. Năriile îi sfârâiau, gura îi spumega fără voie. Cuvintele aruncate în valuri pline de ură și resentimente ieșeau dintre buzele vineții fără sens. Țipă din nou și se aruncă precum un taur rănit în coridă.

2. De după nori, luna se răsfrângea în umbre misterioase și reci. Vântul suflă că o șoaptă ascuțită, înghețându-mi sufletul. Inima îmi bătea repede și conștientă de pericolul ce mă pândea. Picioarele refuzau să se miște, corpul nu mai reacționa la comenzi. În mintea mea visam că alerg, însă ochii îmi înghețaseră în fața lui. Priveam consternat simțind părul ridicându-se involuntar pe mână și șoaptele nopții se transformară în țipăt.

3. Pulsul inimii i se acceleră ușor și își simți obrajii cum prindeau culoare. Îi căută privirea și mâna tremură ca o adiere de vânt când îi atinse pielea catifelată. Un zâmbet îi înflori ștrengărește în colțul gurii și sufletul radie de fericire. Prin el treceau mii de frisoane și întregul său corp părea că a prins aripi. Plutea deasupra universului și mâna lui o ținea pe a ei.

Nu m-am gândit încă la un premiu, însă dacă e nevoie sunt sigur că am să găsesc ceva pe măsură. Succes!Să aveți mereu zâmbet senin si voie bună!

Miercurea fără cuvinte – Punct... si de la capăt!

2012-01-04T00:00:00.001+02:00

După fiecare clipă din viată urmează o nouă clipă care merită trăită din plin. Tocmai ați pus punct la ceva? O relație, un proiect, un an de nereușite? Da-ti un restart și luați-o de la capăt. Dincolo de pașii nesiguri ai inceputului ne așteaptă mereu bucuria viitorului încununat cu succese!

O idee marca Wordless Wednesday

Optimism!

2011-12-30T00:04:00.000+02:00

S-a mai dus unul. Și s-a dus tot din vremea noastră. Ar trebui să facem un pact cu timpul, să meargă un an înainte și unul înapoi. Să ne alegem un an de referință și să îl repetăm la nesfârșit. Să cuprindem în el toate bucuriile și împlinirile, sănătatea și fericirea noastră și a celor din jur. Și anul acela să îl transformăm în etalon. Dar noi oamenii suntem departe de a face așa. Acest lucru nu ne-ar crea decât o stare de plictiseală constantă.

Pentru că noi vrem întotdeauna ceva altfel. Ceva mai bun, ceva mai frumos, ceva mai potrivit. Și pentru acel ceva pornim în fiecare început de an cu speranța în suflet și cu ambiția de a reuși. Iar dacă ceva merge prost, cu siguranță în anul următor va trebui să fie bine.

Sună cam melancolic și puțin cam trist, însă dincolo de cuvinte e de fapt o senzație de bucurie interioară. Exult și zbor prin focurile de artificii de pe cer și îmi las sufletul să vibreze cu emoție. 5...,4...,3...2...,1... Nu pot să vă spun ce o să fie la anul ce vine. Nu cred în zodiace. Nu îmi citesc soartă în cărți și nici nu o ghicesc în stele. Nu mă interesează ce spun alții că va fi. Eu însă simt că va fi bine. Și asta vă doresc și vouă: să nu vă lipsească optimismul și încrederea că în timpul ce urmează lucrurile vor tinde doar spre superlativ.

Tuturor, din inimă, La mulți ani!

Miercurea fără cuvinte – Spre noi inceputuri

2011-12-28T00:00:00.006+02:00

Ȋn acalmia norilor, cerul se odihnește și el in franjuri de senin. A cernut neaua peste țară, îmbrăcându-ne în iarnă. Ȋn amurg de zi și de an, omul pornește mereu pe un alt drum, sperând ca de data asta să găsească la capatul lui implinirea. Dincolo de omat e speranța.

O idee marca Wordless Wednesday

Așteptați de mult?

2011-12-24T00:32:00.003+02:00

Tresări. Deschise ochii și lumina dimineții îl făcu să zâmbească. Își întinse tot corpul ca să se dezmorțească și sări la fereastră. Dincolo de perdeaua ce mirosea a scorțișoară simți aroma înghețată a iernii. În zare, munții înzăpeziți își netezeau crestele printre norii pufoși. Vremea părea perfectă.

După ce își făcu toate treburile matinale, se așeză în fața oglinzii și se privi râzând în hohote. Părul alb, dar încă bogat curgea în plete peste umerii săi uriași. Barba, la fel de albă ca și părul îi părea mai lungă că deobicei. Printre amintirile sale, căută preț de câteva clipe o imagine de pe vremea când nu avea barbă iar părul îi era galben precum razele soarelui. Nimic! Nici un indiciu. Era ca și cum s-ar fi gândit la altcineva. Se privi în oglindă și încercă să se imagineze tânăr. Chiar și așa însă, se văzu tot cu părul și barba căruntă. Râse cu poftă și apoi rosti cu voce tare, suficient cât să sperie câțiva slujitori care tocmai îi intrase în cameră:

“Esti tânăr, moșnege! La drum cu tine! Lumea te așteaptă!”

În curtea uriașă, zarva se potoli exact când păși afară. Toți îi dădură bună dimineața în cor și știu fără să mai întrebe, că totul e pregătit.

Sania era încărcată și el era singurul care lipsea. Avea emoții. Nu era nici primul și nici ultimul an când făcea asta, însă de fiecare dată când se urca în sanie mâinile îi tremurau de încantare. Salută voios și râse în stilul caracteristic, apoi porni la drum în uralele mulțimii.

Exact la timpul potrivit. Odată pe an oamenii îl așteaptă cu drag și nu a întârziat nicidoata. Nici nu se putea altfel. Doar el e Moș Crăciun!

Vă doresc ca în cântec de colindă, Moș Crăciun să vă găsească sănătoși și plini de voie bună! Sărbători fericite!

Miercurea fără cuvinte – Pregătiri

2011-12-21T00:00:00.001+02:00

A nins la Piatra Neamț, însă zăpada era doar elementul care lipsea într-o săptămană fabuloasă ce-și va atinge apogeul în noaptea magică de Crăciun. Sper că pregătirile sunt aproape gata pentru toată lumea. Eu aștept “cuminte”.

O idee marca Wordless Wednesday

Puterea unui zâmbet

2011-12-18T12:45:00.001+02:00

Troleul era plin. Vocile necnoscutilor îmi răsunau în urechea bolnavă, amestecate cu vuietul asurzitor al motorului ce nu contenea nici o secundă. Din ce în ce mai vechi mașinile de transport în comun. Vechi și stricate. Însă nefiind un lucru care ține de mine nu ar trebui să mă enerveze. La fel și cu durerea. O să treacă. Am continuat să înaintez spre mijlocul mașinii printre oamenii înghesuiți pe culoar. Nu vroiam să rămân în ușă, pentru a evita curentul. Nu dădea bine pentru starea mea de sănătate din acel moment. Că prin minune în fața mea un om s-a ridicat, eliberând un scaun. Eram obosit și bolnav. Meritam să stau jos. Cu zâmbetul larg așternut pe față, m-a așezat să-mi trag sufletul.

Nu mai auzeam vocile și gălăgia din jur. Erau inexistente. Mă bucuram de locul ocupat și de faptul că mă îndreptam liniștit spre casă. Continuând să zâmbesc priveam fără ocupație colegii de călătorie. Pe scaunul din fața mea, o domnișoară cu chipul acoperit de mănușile din mâini. Îmi plăcea broderia mănușilor. Probabil erau lucrate manual, cu mare pricepere. Dincolo de mănuși însă, am desoperit doi ochi triști și umflați, semn că lacrimile nu îi erau străine și nici departe. Am rămas ațintit cu privirea spre ochii ce nu păreau să merite o asemnea supărare. Domnișoara m-a privit și ea preț de câteva secunde, la început indiferentă, apoi mirată și întrebătoare. Lacrimile i-au inundat din nou ochii. Rușinată și-a întors capul, acoperindu-și din nou fața cu mănușile. M-am simțit neputincios, dar și jenat pentru că zâmbetul meu era în contradicție cu sterea ei de supărare. Cu toate că persoana din fața mea era o străină, mi-am reproșat că nu am fost mai altruist sufletește. Aș fi putut cel puțin să îmi desenez fața în culori de compasiune.

Din fericire însă, deznodământul avea să fie neașteptat. Domnișoara și-a întors din nou privirea spre mine și chipul ei se înseninase. Un zâmbet îi apăruse ștrengărește pe buze și ochii ei erau deodată vii. S-a scuzat politicos și a coborât la stația imediat următoare, veselă ca și cum lumea toată ar fi fost a ei.

Înfofolit cu fularul gros, cu căciula trasă adânc pe frunte și ascuns în geaca mea de iarnă, nu sunt cu siguranță o persoană atrăgătoare. Nici fără vestimentația de sezon nu mă consider decât un om obișnuit. Totuși, am înțeles repede că nu persona mea era de vină pentru schimbarea sentimentelor fetei ce tocmai coborâse fericită. Totul era irelevant. Totul mai puțin zâmbetul!

Când în lumea ta tristă apare un om fericit, te schimbi involuntar. Zâmbetul și starea de bine sunt molipsitoare. Zâmbetul meu a alungat lacrimile și gândurile amare ale fetei, lăsând loc bucuriei să iasă afară. Un zâmbet poate părea atât de banal, însă schimbă cu siguranță percepția celor din jur.

Vă doresc tuturor să aveți puterea să zâmbiți, să fiți fericiți sufletește și toți din jurul vostru să se molipsească “de bine”!

De dincolo de timp...

2011-12-16T13:11:00.002+02:00

Îmi amintesc primul meu ceas pe care l-am primit de la părinți. S-a stricat când am terminat liceul. L-am aruncat cu părere de rău într-un sertar și mai bine de un an am măsurat timpul întrebând pe alții din când în când, gradațiile eternității. Cu toate că era la distanță și ne vedeam atât de rar, cu toate că eu nu îl mai prețuiam atât de mult ca atunci când ne vedeam în fiecare zi, el m-a simțit și mi-a făcut cadoul pe care îl ceream cu disperare: un ceas de mână simplu, mecanic, care trebuia întors în fiecare seară pentru a continua să ticăie corect, secundă cu secundă pentru fiecare zi din viața ce avea să urmeze.

Nu am considerat cadoul unul extraordinar, nu m-am bucurat foarte mult de el, înțelegând gestul ca un drept ce mi se cuvenea, și, mai mult decât atât, ca pe o acoperire a nevoilor mele.

Să tot fi trecut vreo trei ani peste ceasul ce l-am purtat mândru la mână. Și niciodată timpul nu am putut să-l dau înapoi. De zeci de ori am visat momentul în care bunicul meu mi-a făcut acel cadou și de zeci de ori am vrut să mă întorc în timp la acea dată. Să nu-l întorc niciodată. Să nu las timpul că să curgă. Să îl îngheț în clipa pe care ar fi trebuit să o prețuiesc pentru o viață. Am plâns la înmormântarea lui. Atunci am plâns singura data în viață. Singura dată când a contat. Până atunci plânsul era din inocență în copilărie, de rușine în adolescentă și de frustrare când refuzam să mă maturizez. Dar atunci am plâns pentru timpul pe care l-am avut și l-am petrecut fără bunicul meu. Și lacrimile mele nu vroiau ca să înghețe, precum zâmbetul din ochii lui, ce altădată erau atât de plini de viață. Și el era acolo nemișcat pe masa rece din biserică, iar eu căutam momente în timp în care vroiam să mă întorc pentru el. Și clipele de atunci doream să le păstrez intacte, să le transform precum țurțurii de pe streașina bisericii. Însă cesul de la mână se căznea să îmi facă timpul ca să curgă. Și groparii au venit și l-au luat. Au pus capacul peste sicriu și zâmbetul i-a rămas întipărit doar pe retina oamenilor care l-au iubit.

Sicriul a coborât încet spre neant și groparii aruncau lopeți cu pământ. Nisipul cădea înghețat peste capacul de lemn. Însă eu nu mai auzeam decât timpul: tic...,tic...,tic...

Mi-am frecat mâna în locul unde îmi țineam deobicei ceasul. Acum a rămas doar amintire. L-am pus în mormânt lângă inima lui, ca să mă țină legat în timp de omul ce nu s-a îndoit niciodată de mine.

Miercurea fără cuvinte – Primăvara din iarna tomnatică

2011-12-14T00:00:00.001+02:00

Simți cum astăzi către soare se intind a* tale spice? Verzi și drepte dinspre tine, se ridică să respire. Si se-nalță și visează, astrul să mi-l ia in brațe. Simple, elegante, crude, - au ieșit dintr-o sămanță... să ia iarna, la mișto.

O idee marca Wordless Wednesday

Notă:

* a-tale - termenul corect este -ale tale- și a fost omis intenționat.

Verde nou

2011-12-10T12:33:00.001+02:00

După cum ați văzut deja, am împodobit blogul cu doi brăduți în antet. Anul asta nu am adăugat fulgii de nea din considerente tehnice. Am să compensez însă cu fotografii atunci când va ninge peste oraș și în împrejurimi. Momentan iarna pare a fi primăvăratică, astfel că am combinat în povestioara de mai jos, așteptată sărbătoare a Nașterii Domnului cu anotimpul revenirii naturii la viață.

La început pe când culorile nu erau inventate încă, pământul stătea singur într-o nebuloasă neagră. Rotund și posac își plângea zilele în tunete și fulgere albe, zâmbind sinistru în ploi reci și bulbucate. Totul era cenușiu și lumea arăta că o stâncă infinită sub un cer neconturat. Aflat în impas, Dumnezeu a cerut ajutorul îngerilor. I-a adunat pe toți la sezătoare și le-a cerut sfatul.

Primul înger a zis că pământul ar trebui menținut în starea actuală pentru a-i putea trimite acolo pe îngerii decăzuți drept pedeapsă. Un al doilea înger susținea că pământul e absolut inutil și creația Lui a fost în zadar. Un al treilea înger a cerut ambițios distrugerea acestei aberații numind-o o prelungire a Iadului. Și părerile negative au continuat să abunde. Nimeni nu părea încântat de planeta mare și rotundă ce părea să se piardă în spațiul infinit înainte de a avea șansa să se nască cu adevărat.

Sub ploaia de nori cenușii, soarta părea pecetluită. Pământul fusese creat degeaba și trebuia distrus fără să între în istorie. Nu merita nici o strădanie din partea nimănui. Și când decizia era aproape gata să fie luată, ceva mirific s-a întâmplat. Din stânca stearpă și bătută de ploi a răsărit un fir de iarbă. Firav și timid, a ieșit din crăpăturile pietrelor și a prins a se înalta către cer. Din Împărăția Cerurilor, toți îngerii îl priveau înmărmuriți. Pe pământ înmugurea O nouă Grădină a Raiului.

Astfel, prima culoare a lumii a fost verdele crud. Un verde care a dat startul primăverii. Peste tot în jur, au început să răsară plante mici și la început sfioase. Speriați de nouă înfățișare a pământului, norii s-au împrăștiat care-n-cotro.

După verde crud a apărut albastru-senin. Și planeta prindea viață. Îngerii s-au minunat și au prea slăvit o mare minune a Domnului.

Vă doresc că în această luna, să aveți curajul să “saditi” fapte care să se transforme în rod cu efecte prielnice pentru toți prietenii și cunoscuții voștri. Măcar în decembrie, la final de an, să ne impunem să fim mai buni pentru un nou început plin de succes.

Miercurea fără cuvinte – Liber la cadouri

2011-12-07T00:00:00.000+02:00

De azi a început. E liber la cadouri. A venit Moșul? Sigur că a venit. Ați fost cuminți? Dacă ați fost sigur nu v-a adus ce e în fotografie.

Eu vă ofer un zâmbet cald și doar voie bună!

O idee marca Wordless Wednesday

Paradoxuri induse

2011-12-05T15:00:00.001+02:00

Nu sunt cu siguranță genul de om care-și spală rufele in public. Totuși, oricând se poate face o excepție, mai ales dacă e amuzantă. De curând am primit pe adresa de e-mail o scrisoare de “felicitare” pentru felul meu de a fi și mai ales pentru scrierile mele aparent “false” și total “nefolositoare”. Acest “fan” anonim mă caracterizează ca un “profitor al timpului care calculează fiecare moment uitând să trăiască clipa”, dar și ca un “om de carton” care nu gândește și nu oferă nici o “morală folositoare” din povestirele expuse pe blog. După un lung șir de epitete și metafore incisive privind lipsa de sens a povestioarelor mele, binevoitorul anonim îmi oferă o temă pentru acasă ca o provocare pentru el și cititorii asemeni lui.

Provocarea, pe cât de grea, pe atât de “infricosătoare” îmi cere să scriu trei paradoxuri din viață de zi cu zi, oferind apoi o concluzie explicativă privind sensul întâmplărilor expuse. În ciuda faptului că mi-a scris o scrisoare destul de bine elaborată, persoana respectivă a omis exact amănuntul pe care și-l dorea a fi important, neoferindu-mi mai multe indicii despre ceea ce ar trebui să fac. Din respect pentru acest necunoscut, cel puțin din prisma faptului că mi-a scris o scrisoare de peste 1000 de cuvinte (din bun simț nu am să o fac niciodată publică), am să interpretez tema propusă ca fiind una la libera alegere, scriind ca de fiecare data ceea ce îmi trece prin cap în prisma unei interpretări proprii a vieții pe care o trăiesc și a realității care mă înconjoară. Astfel, fără să îmi storc creierul prea mult și prea “inutil” pentru “unii” care îmi urmăresc activitatea, am înșirat pe hârtie trei paradoxuri, fără ca ordinea lor să aibă vreo importantă anume:

1 - Pot să urc o zi întreagă pe un munte fără să obosesc sau să am febră musculară, dar mă dor picioarele îngrozitor dacă stau un timp îndelungat pe scaun.

Concluzia: odihna excesivă poate fi confundată cu lenea, iar mișcarea face bine chiar și în doze maxime.

2 - Pot să beau mai mult de doi litri de bere și să fiu într-o stare euforică, însă îmi va fi întotdeauna rău dacă voi bea mai mult de doi litri de lapte.

Concluzia: nu tot ce e sănătos te poate face fericit.

3 - Pot să fiu Cupidon și să împart dragostea, ajutându-i pe cei din jur să găsească iubirea, dar nimeni din jur nu îmi poate găsi deocamdată, perechea.

Concluzia: Chiar dacă iubirea îți poate fi insuflată de alții, fericirea va fi mult mai mare când o vei descoperi singur.

În speranța în care am reușit să mă achit cu succes de responsabilitatea ce mi-a fost oferită, aștept cu interes răspunsul “fanului meu anonim” cu criticile binemeritate. Până atunci, sunt curios de părerea tutor care vin zilnic aici, transformând vizita lor in mulțumirea mea personală. Vă salut și vă doresc o săptămână de top cu zâmbete și voie bună!

Patrioții de azi

2011-12-01T02:25:00.004+02:00

Ziua de azi e obișnuită. Românul de rând se ridică din pat dimineața și se duce la servici. Dacă are unde să se ducă. Parte din noi stăm acasă având o zi liberă fără plată. Doar trebuie să sărbătorim, nu-i așa? Dacă nu ar fi toată agitația din media, oare câți am ține cont că astăzi este Ziua Națională a României?

Evit deobicei să scriu astfel de subiecte. Provoacă polemici inutile și discuții fără rost. Evit deasemenea să fac politică. E ca și cum aș vorbi singur fără să mă asculte nimeni, iar ceilalți ar argumenta fără ca eu să îi iau în seamă. Pe de altă parte nici nu mă pricep. De aceea cuvintele mele de azi nu seamănă de loc cu ceea ce v-ați obișnuit până acum. Și totuși nu pot să tac. Mă roade vârful de la pix să scriu de țară. Să scriu și să mă întreb cât naționalism a mai rămas în cei 20 de milioane de români de pretutindeni? Câți dintre noi mai suntem patrioți? Câți ne mai mândrim cu adevărat de România, fără urmă de regret că țara asta nu ne mai oferă nici un rost? Azi sărbătorim Unirea, dar câți am fost sau vom mai fi uniți vreodată?

Președintele e trimis un mesaj emoționant către întregul popor: “Vă îndemn, ca semn al mândriei de a fi român, să arboraţi steagul naţional, fie că sunteţi în familie sau la locul de muncă, pentru a sărbători împreună, aşa cum se cuvine, Ziua României”

E emoționant și patriotic. Într-o altă țară și-ar fi câștigat un respect enorm pentru aceste cuvinte. La noi însă nu. Și nu pentru că este el președinte, ci pentru că noi nu mai știm sau nu mai găsim voința să privim dincolo de însemnătatea acestor vorbe; noi nu ne mai amintim cum e să fii patriot.

Vă doresc ca azi, de ziua României, să mai găsiți puterea de a vă iubi țara. Și dincolo de toate relele, puterea asta să devină sinonim cu speranța. La mulți ani, români!

Surse foto aici si aici

Miercurea fără cuvinte – Printre nori

2011-11-30T00:00:00.000+02:00

Mă caută norii să mi-i aștern peste lac, mă caută umbra să mi-o întind peste suflet. Mă caută toamna să îmi plângă mister și visul să-l transforme în scâncet.

Dar mie îmi cântă seninul peste cerul verzui, îmi tresare și raza, de soare în inimi; îmi freamătă trupul, mi-e vesel mereu, anotimpul, și gândul, și timpul.

O idee marca Wordless Wednesday

Curiozități inocente

2011-11-27T17:00:00.001+02:00

Să fi fost pe vremea când inocența ne surâdea în fiecare rază de soare și naivitatea era regină pe drumul copilăriei. Cam pe atunci curiozitatea era și ea una dintre principalele noastre caracteristici. De cele mai multe ori însă, dorință de a ști și a afla mereu toate noutățile, se transforma în dezamăgire și o uriașă părere de rău.

Eram pe atunci copii și abia descoperisem școala. O casă cu două camere cărora le spuneam săli de curs. Nu ne plăcea prea mult să stăm în ele să învățam, preferând mai des grădina plină de flori și livada din imediata apropiere. Aici ne ascundeam de cele mai multe ori, jucându-ne de-a-v-ați-ascunselea, învățătoarei fiindu-i foarte greu să ne găsească și să ne adune pe toți înapoi sub acoperișul în care mirosea a lemn uscat și a cerneală proaspătă. Și de aceea, târziu după ce orele de școală se terminau, timpul ne prindea în aceeași livadă, alergând, jucându-ne cu mingea sau cocoțați prin copaci în ideea zborului etern. Idealurile noastre erau simple și fericirea nu își avea limite. Eram o mână de copii având copilăria în suflet și visele spre cer. Invatatesem grădina și livada pe dinafară, nici un ungher și nici un fir de iarbă nefiindu-ne străini. Era locul nostru de joacă, cuibușorul de nebunii al unei copilării inocente. Și într-o zi, dincolo de toate astea, descoperisem în capătul livezii o clădirea nouă. O căsuță mai mică decât școala, cu geamuri la fel de mici și acoperișul curbat spre spate, până aproape de pământ. Dimineața veneau acolo părinți aducându-și prichindeii la grădiniță și după amiaza înainte de a termina noi școală se întorceau să îi ia. Unul dintre prietenii noștri avea acolo un frățior mai mic și ne-a povestit că în grădiniță sunt ascunse sute de jucării.

Ne-am pierdut interesul pentru livadă, curiozitatea împingându-ne de la spate și forțându-ne să aflăm dacă povestea jucăriilor din grădiniță era adevărată. Ne-am adunat cu toții într-o zi spre amurg în fața căsuței pregătiți să o cucerim. Ușa era încuiată și cu toată strădania noastră, a refuzat să se deschidă. Nu am reușit să intrăm nici prin pod și nici prin subsol. Atunci unul din noi a venit cu idea de a sparge geamul. Cu o simplă piatră, fereastra s-a făcut țăndări și dincolo de ea stătea comoara cu jucării. Am intrat fermecați și ne-am bucurat înăuntru de toate minunățiile pe care le-am găsit acolo. Grădinița era cu adevărat un paradis al copiilor. Ne-am jucat ore în șir și nimeni nu ne-a deranjat din copilăriile noastre. Seara târziu, când a venit vremea să plecăm, am făcut curat, punând jucăriile la loc și ne-am îndreptat fiecare spre casa lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă lucrurile aveau să se schimbe de a două zi.

La școală nu s-a pomenint niciodată nimic despre incident. S-a crezut că a fost vreo creangă de copac sau alt fenomen natural care a spart fereastra.

Din nefericire însă toți copii au răcit în acea zi pentru că geamul nu a fost înlocuit la timp. Grădinița a fost închisă mult timp și într-un final desființată pe motiv de lipsă de siguranță pentru micuți. La geamuri s-au pus gratii și pe ușă a apărut un lacăt uriaș. Mai târziu, ni s-a interzis accesul în livadă din aceleași motive de siguranță. Pedeapsa pe care am primit-o pentru curiozitatea noastră a fost mai mare decât am fi putut aștepta.

Nu ne-a bătut nimeni, nu ne-a certat, nici măcar nu ne-a bănuit cineva că noi am fi fost micii infractori. Cu toate astea, greșeala noastră infantilă a dus în final la închiderea școli și mutarea elevilor la o școală mai mare din oraș. Acum clădirea care a fost odată școală stă tăcută și tristă. Cineva a renovat-o transformând-o într-o casă frumosa, însă ce casă e aceea în care nu răsună glasul fericit de copil? Livada e tristă și ea și parcă nici pomii nu mai înfloresc ca altădată. Lumea vede aici o casă cu pomi neîngrijiți în curte. Toți trec grăbiți și puțini sunt cei care-și mai amintesc că acolo a fost cândva școala și grădinița din cartier.

Ieri am trecut pe acolo și am căutat livada. Întins cu capul în iarba uscată, cu privirea pierdută spre cer am ascultat glasul copiilor de altădată. Livada strigă și acum cu voce de copii și pomii parcă-s verzi mereu.

Mă ridic și mă învârt, mă urc în copaci și apoi alerg. Un om de pe stradă mă privește speriat și grăbește pasul. Eu rămân la fel de fericit. Cu toții am avea nevoie de copilărie și de toată inocența ei. E singurul mod prin care putem să ne desăvârșim maturitatea.

Miercurea fără cuvinte – încă îmi mai plouă-n suflet

2011-11-23T00:00:00.001+02:00

Până iarna să îmi vină, lasă-mă să-mi plouă iar. Peste munți și creste dalbe, peste codrii cei semeți. Ce zici? Lacrima din ochii ce îți plâng de al meu dor, o să spele tot pământul? O să mângâie vreun suflet? Sau e ploaie doar ce-ngheață când iubirea nu mai e?

Să nu uitați niciodată că dincolo de ploaie e cerul senin și dincolo de lacrimi sunt numai zâmbete!

O idee marca Wordless Wednesday

Dorințe împlinite

2011-11-18T17:43:00.001+02:00

Azi am avut o zi proastă. Dimineața a început devreme cu o cafea rece și slabă. Ineficientă pentru energia unei zile ce se anunța deja obositoare. Soluția nu părea la îndemână și ziua a continuat cu o stare de constrângere ce ducea la un sentiment de inutilitate. Ai simțit vreodată că nu ești bun de nimic? Că orice ai face e împotrivă voințelor tale și totul îți va ieși pe dos indiferent de cât interes îți vei da? Așa am pățit eu astăzi. Și faptele aveau să-mi definească o zi total anormală.

M-am trezit cu o poftă de lapte. Laptele e important în alimentația omului și nu ar trebui să lipsească din frigiderul niciunei familii. Cu toate astea, la noi în casă se bea rar și uneori se strică în frigider mai mult din ignoranță. Însă azi îmi doream să îl am, să îl savurez și să mă bucur de spuma fierbinte a unui pahar încălzit chiar și în cuptorul cu microunde. Mi-am propus să îmi cumpăr în drum spre servici și să îl savurez la masă de prânz. Ziua mi-a fost agitată și problemele au curs fără încetare căutând să mă stoarcă de soluții. La amiază am realizat că nu am ajuns să îmi cumpăr laptele visat, cu toate că îi simțeam gustul și suspinam de pofta nebună ce o aveam. Și munca a fost neîntreruptă apoi. Probleme nebănuite, surprize neplăcute și tot felul de nimicuri care au dus în final la concluzia că ziua mi-a fost un dezastru. În noapte târziu, când am hotărât să oprim munca pentru a o lua mâine de la capăt, am plecat spre singurul magazin pe care îl mai știam deschis, cu dorința neîmplinită și speranța arzătoare de a găsi lapte. Ca niciodată însă, magazinul era închis înainte de vreme și ultima șansă de a-mi savura paharul cu lapte se risipise în ceața rece ce se lăsa peste oraș.

Spre casă apoi, m-am îndreptat fără vlagă, sfârșit de oboseală și lipsă de chef. Fără poftă de viață, fără speranță în suflet, doar cu ideea preconcepută, că astăzi am fost ghinionist.

Dă-l încolo de servici și de probleme, tot ce îmi doream era un banal pahar cu lapte...

Ce viață ducem noi în ziua de azi dacă evităm sau uităm să ne satisfacem cele mai mici și până la urmă, primordiale pofte?

Și acasă fiind, în întunericul obscur ce desena umbre pe masa din bucătărie, am zărit sticla. Era sticla de lapte. Fără să știe, fără să-i spun, fără să aibă habar de ziua pe care am avut-o, mama mea dragă a cumpărat astăzi lapte și mi l-a lăsat pe masă să-l văd: poate îmi trebuie, poate printre altele, am poftă să beau un pahar.

Atunci am uitat de toate. Nimic nu a mai contat din greutățile de peste zi. Mâine mă duc să o iau de la capăt, pentru că astăzi a fost o zi fericită. Paharul ăla de lapte, în fapt,e o simplă banalitate, însă pentru mine a reprezentat deznodământul fericit al unei zile nesatisfăcătoare.

Universul e într-o continuă mișcare și tot ce se întâmplă în el e într-o conexiune perfectă. Nimic nu e la intmplare, chiar dacă lucrurile banale par simple coincidențe. Astfel în viață e deajuns să ceri ca să fii auzit. E deajuns să-ți dorești și dorința îți va fi împlinită.

Nu-ți pierde speranța nicicând, întotdeauna visele îți pot deveni fericite, pentru că un lucru mic poate însemna mereu o mare realizare. În ciuda faptului că morala ar putea fi: "€œbeti lapte pentru o zi bună”, concluzia e de fapt alta, o idee pe care o repetăm în fiecare zi: fericirea vine mereu din lucruri mărunte.

Miercurea fără cuvinte – Oraș de vis

2011-11-16T00:00:00.001+02:00

Nu am mai vorbit de mult de orașul și locurile în care trăiesc. De fapt e și greu să mai spui ceva când s-au spus deja atât de multe. Ȋntrerup azi seria fotografiilor și vă prezint un clip “fără cuvinte”.

Asta a fost varianta scurtă. Pentru cei interesati, vă ofer mai jos si clipul complet. Merită.

O idee marca Wordless Wednesday

Clipă de amor III

2011-11-13T16:10:00.002+02:00

Textul ce urmează este continuarea Clipei de amor I si II şi ar putea fi catalogat ca fiind din categoria textelor ce merită un pătrăţel roşu. Nu există obligativitatea de a da clik pe continuare dacă consideraţi că aţi putea fi lezaţi ȋn vreun fel de aceast articol. Mulţumesc pentru ȋnţelegere.

Se trezi dimineața speriată. Soarele ȋi zâmbi dintr-o rază agăţată ȋn perdea. Camera părea devastată. Cerşaful și pătura erau aruncate pe jos. Noaptea i-a fost agitată. S-a foit pe toate părțile și nu a reușit să doarmă deloc liniștită. Avea în minte doar vocea lui Flavius și gura lui Costin.

“Te sărut, iubita” se repetase în vis întreaga noaptea, și cel care o săruta era un străin. Iar ea își dorea asta, fără să-și poate explica de ce. Visa momentul în care Costin o pătrunse cu un deget și își dori să nu fi sunat telefonul. Ar fi putut să trăiască noaptea trecută ȋntr-un alt fel. Se văzu dezbrăcată acolo în bar, cu bărbatul acela deasupra ei posedând-o pe masă, într-o partidă nebună, fără să le pese de chelnerul hidos sau de alți oameni ce ar fi putu să-i privească. Se lăsă iubită ȋntr-un mod vulnerabil dar plin de pasiune fierbinte. Ah, câtă dorinţă... și câtă neȋmplinire...

Dormise goală și mâinile s-au jucat toată noaptea în încercarea de a-și satisface dorința. Însă “Te sărut, iubita” i se repeta obsesiv în minte.

La naiba! Îl iubea pe Flavius prea mult. Ce era în capul ei? Cum să se întâmple una ca asta? De ce să-și dorească alt bărbat? Și totuși mâna caldă a lui Costin fierbea înăuntrul ei și acum. Își caută mp3-ul și dădu drumul la muzică. Își puse căștile în urechi și se trânti în pat.

Nu vroia să-i mai audă vocea. Trebuia doar să-și distragă atenţia de la omul pe care ȋl iubea cu toată fiinţa. Nu inţelegea nici ea de ce ȋsi dorea asta. Apoi mâinile începură din nou să se joace și nu-și imagina mâinile lui Flavius.

Într-un colţ ȋndepărtat de ţară, Flavius gonea cu mașina pe autostradă cu mintea răvășită și cu Geo ȋn suflet...

Miercurea fără cuvinte – Realitate sau trucaj?

2011-11-09T00:00:00.003+02:00

Mă uit în ochii tăi și sper…Apoi mă-ntreb: ești tu, reală, ești mister? Să fie oare doar un vis sau ești aievea, chiar aici? Să îmi continui visul sau doar, atipic să trăiesc, vă-ntreb pe voi, dacă mă credeți, că…iubesc?

Ca să nu apară confuzii de la început, dincolo de latura literară a textului, eu doream doar să vă intreb dacă modelul din fotografie a fost real sau poza e trucată. Imi pare rău pt cei pe care i-am dus în eroare (din nou) că aș fi îndrăgostit. Happy Ww!

Update: 11.11.11

Cu toate ca imi place sa ma joc cu misterul, de data asta nu am sa mai intarzii raspunsul, pentru a nu ma juca cu rabdarea nimanui. Adevarul este ca tipa e un model si a avut de curand o sedinta foto pentru un brand international de vestimentatie. Fata e reala, fotografia la fel, insa fotografia pe care am afisat-o aici este fotografia unei fotografii. De aceea au iesit ochii fara caldura si totul parea fals. Multumesc tuturor pentru pareri, argumente si gandurile bune exprimate.

Salutari cu voie buna!

O idee marca Wordless Wednesday

Lovește-mă...

2011-11-06T10:51:00.001+02:00

Prima palmă veni din senin. Nu apucă să reacționeze. Buza de sus îi crapă și simți gustul sângelui ce țâșnea printre dinți. Auzi un sunet ascuțit în ureche și întreg universul deveni de un alb luminos. Închise ochii și trase aer în piept. Asta era doar începutul. A două palmă căzu la fel de grea ca și prima, iar următoarele se transformară în pumni. Sângele îi curgea din nas și din gură iar răsuflarea era precum cea a unui alergător de maraton. Își pierdu echilibru și căzu grămadă la picioarele mesei, însă loviturile nu conteniră. Un picior îl lovi în coaste și următorul îl dobori de tot la pământ.

Două mâini puternice îl prinse de după umeri și îl aruncară înapoi pe scaun.

- Ia, să ai poftă de mâncare acum!

Apoi se făcu liniște. La scurt timp auzi sunetul lingurii scufundată în farfuria cu ciorbă și plescăitul alert al buzelor ce sorbeau din mâncare. Taică-su se apucase de mâncat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mirosul de sânge proaspăt îl simțea liniștit și bine dispus. Se auzi apoi zgomotul oalelor trântite pe aragaz, semn că maică-să trebăluia prin bucătărie, neinteresată de hărmălaia din casă. Își făcu curaj și deschise ochii.

- Hai, mănânci odată din farfuria aia, că nu stă nimeni după tine să te aștepte să te închini tu la mâncare.

Își privi tatăl pe sub sprâncene și cu mâna tremurând caută după lingură. Cu manșeta de la cămașă își șterse sângele ce șiroia din nas și începu să mănânce cu noduri.

- Si…? La școală cum ți-a fost azi?

Nu reușise niciodată să treacă peste ironia lui taică-su. Ar fi putut să se obișnuiască cu bătăile fără motiv, ba chiar își propusese să le suporte cu stoicism, fără suspine și lacrimi, în speranța că nu o să mai fie luat peste picior. Numai că lucrurile aveau să se agraveze de la o zi la alta. Palmele și pumnii erau înlocuiți uneori de furtunul de la mașina de spălat, de un picior de la masă sau chiar de coada unei greble din grădină. Oare ar fi putut vreodată să schimbe asta?

Din respect pentru părinți care l-au crescut, nu a avut niciodată curaj să riposteze. Din aceleași considerente s-a ferit ca lumea din jurul lui să afle ce se întâmplă în casa lor. Și-a impus să trăiască așa, sperând că în final să găsească o soluție salvatoare. Numai că în suflet aduna fără să știe, furia.

Se spune că bătaia e ruptă din rai. Copii bătuți de părinți în scop educativ cresc, conform statisticilor, cu mai mult bun simț și mai optimiști. Din nefericire însă, granița dintre educație și abuz e foarte subțire și odată încălcată, devine obișnuință și duce la cazuri tragice uneori.

Acest articol este pentru părinții care ar trebui să gândească de două ori înainte de a ridica palma asupra copilului lor.

Miercurea fără cuvinte – Pitici

2011-11-02T00:00:00.001+02:00

Mi-am amintit azi de un fost coleg de facultate. Om obișnuit care mai trăgea din când în când anumite ”fumuri”. Totul era ok până când se simțea sub influența piticilor. Firavi, gingași amuzanți, pe noi ne făceau să râdem, pe el îl amenințau. Fiecare cu piticul lui până la urmă.

O idee marca Wordless Wednesday

Sunt oameni care vorbesc, oameni care zâmbesc!

2011-10-30T17:00:00.003+02:00

Există în cartierul în care locuiesc, un tip care vorbește singur. Stă ore întregi în stația de troleu și vorbește cu sine însuși. Își povestește ce a visat noaptea, ce a mâncat la masă, își destăinuie propriile sentimente, se ceartă și argumentează apoi se alintă sau se felicită pentru deciziile luate în viață.

Deseori mă întâlnesc cu el în timp ce aștept un mijloc de transport să mă ducă în diverse locații. E la fel că un om normal. E curat și bine îmbrăcat. Nu înjură, nu vorbește prostii, dar nici nu îl interesează lumea din jurul lui. Când omul a fost lăsat pe pământ, s-a trezit cu ochi ca să vadă, urechi ca să asculte și gură ca să vorbească. Atâta timp cât poți să îți folosești aceste simțuri poți trece ca un om obișnuit. Amicul din povestea mea le are pe toate, dar nu se poate folosi de ele. Nu știe cum sau nu mai vrea să știe. Pentru el nu mai există nimeni în jur. E doar el cu șine însăși. Se bucură de cerul senin, îl surprinde trilul unei păsări ce cântă pe un ram, dar nu vede oameni. Lumea lui e pustie. E doar el și natura. În starea sa a reușit cumva să se detașeze de noi, oamenii obișnuiți. Îl privesc mereu cum stă pe bancă părând să aștepte o mașină ce nu va veni niciodată sau un prieten care a uitat să sosească. Și el așteaptă. Și se încurajează că lumea e frumoasă. Își trăiește viața în cuvintele ce le rostește.

Cineva spunea că și-ar fi pierdut fratele și mintea lui a refuzat să înțeleagă că acesta nu va mai fi în preajmă lui. Astfel, în subconștient, s-a rupt de realitate, găsind o posibilitate de a fi din nou cu fratele său. Mulți din cei care îl întâlnesc se amuză pe seama lui; și mai mulți îl ignoră ca și cum nici nu ar exista. Parte din oameni se irită și țipă la el, deranjați de faptul că vorbește într-una de unul singur. Dar lui nu îi pasă de nimeni. Așa cum spuneam, el nu aude și nu vede pe nimeni. Viața lui continuă într-un vis care curpinde o lume doar pentru el. Pentru el și probabil pentru fratele lui.

Fiecare din noi o să începem la un moment dat să vorbim singuri. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu oricine simte nevoia să își asculte gândurile cu voce tare. Poate fi un semn de amnezie sau doar un impuls suplimentar pentru motivațiile vieții. Și în momentul în care vom rosti primul cuvânt doar pentru urechile noastre, ne vom supăra dacă ar fi și altcineva acolo pregătit să ne critice.

Dacă întâlniți astfel de oameni, să nu-i judecați. Și pentru ei, soarta merge în acealasi sens ca și la noi. Iar dacă un om care are un handicap mental poate considera viata frumoasă, atunci noi, ăștia obisnuiți de ce nu am avea curajul să zâmbim la minunățiile vieții?

Vă doresc să-aveți in fiecare zi zâmbet senin!

Miercurea fără cuvinte – Zâmbet

2011-10-26T00:00:00.001+03:00

M-a întrebat cineva ce poți face cu un zâmbet? Cum poate zâmbetul să te ridice pe linia de plutire când toate corăbiile ți s-au înecat? Cum poate zâmbetul să îți readucă seninul în suflet când cerul e inourat? Răspunsul e banal: dacă nu zâmbești nu știi ce pierzi.

O idee marca Wordless Wednesday

Mă doare România mea

2011-10-23T08:05:00.003+03:00

A fost odată o țară frumoasă: cu ape curgătoare, cu munți înalți și câmpii bogate. A fost odată o țară cu oameni frumoși, ospitalieri și buni la suflet. A fost odată o țară pe care o iubeam pentru că oamenii erau uniți și veseli. A fost odată România.

Apoi lumea a devenit tristă. Atât de tristă încât frumusețile țării aproape că nu au mai contat. Posacă și fără speranța, lumea a uitat încet, încet, să zâmbească. Odată cu zâmbetul, s-a stins în suflet bucuria vieții. Românul a înlocuit visul unei trai frumos, cu grija zilei de mâine. Și grija și-a creat-o singur, aruncându-se în nepăsare și ignoranță față de semenii ce îi înconjoară. Și dacă s-a născut egoismul, a murit unitatea. Individualismul a creat prostia, dar și disperarea, mizeria, dar și grandomania.

Nu, nu este un vis urât, este doar realitatea în care românii trăiesc astăzi.

Mă doare România mea că nu mai e de mult o țara liberă și demnă. Mă doare țara mea ce mă împinge de la spate să fug cât mai departe. Să plec din locul ce-l iubesc de frică să nu mă înec într-o realitate tulbure. Și vreau să fug să mă consolez cu dorul. Cu dorul de meleaguri pitorești. Și asta-i parcă tot ce mi-a rămas.

Așa gândim cu toții. Așa ne-a prins și ne-a târât fără jenă, născând în noi dorul de ducă.

Și fuga sigur nu e o soluție. Dar oare ce ne-a mai rămas să facem? M-aș ridica de jos ca să mă lupt, dar singur eu, cu cine să mă-nfrunt?

A fost odată o țară frumoasă. Cu munți și văi,câmpii, cu mare și cu lacuri. Și oamenii destepți, ingenioși și tandri.

Țara aceea incă mai există. Dar nimeni nu și-o mai dorește.

Mi-e dor, mă doare România mea, căci n-a ajuns ce ar fi trebuit să fie și nu va fi nicicând măcar un dram din ce-a fost altădată.

Sursa foto aici.

Miercurea fără cuvinte – Mocănița

2011-10-19T00:00:00.001+03:00

Ce înseamnă trenul pentru voi? Poate nu neapărat trenul ca mijloc de transport impus de împrejurări, ci ca motiv de locomoție spre destinații cu voie bună. Și dacă vorbim de tren, trebuie să ne oprim la mocăniță!

O idee marca Wordless Wednesday

M-am îndrăgostit din nou

2011-10-17T11:22:00.006+03:00

Zilele trecute am fost la Cluj. Am plecat cu un microbuz de călători, mult mai plin decât ar fi trebuit să fie legal și am mers înghesuit timp de șapte ore. În ciuda acestui fapt, mi s-a întâmplat un lucru deosebit. Pe drum m-am îndrăgostit!

Ziua a început odată cu răsăritul și autogara era deja plina de călători. Ajutat de rezervarea făcută cu două zile înainte, am reușit să ocup un loc la geam spre mijlocul microbuzului care avea să mă ducă la destinație. Mi-am pus căștile cu muzică în urechi pentru a încerca să ignor zgomotele făcute de viitorii mei colegi de călătorie și mi-am propus să dorm. Lângă mine s-a așezat o domnișoară drăguță, iar în lateral pe scaunul următor o altă domnișoară. Cele două păreau prietene și cred că erau ușor dezamăgite că nu au reușit să își găsească loc pe scaune vecine. M-am uitat un timp insistent la ele, așteptând să îmi propună să fac schimb de locuri, însă fetele mi-au evitat privirea. Nu avea nici un sens să insint pe un lucru pe care nu îl doream, dar l-aș fi foacut din politețe, așa că m-am afundat în scaunul meu și m-am gândit că o să mă uit pe geam pe tot parcursul călătoriei. Și nu aveam să regret, pentru că afară peisajele ce alergau prin fața ochilor păreau desprinse din mână unor pictori iscusiți. Munții și-au întins crestele peste orizonturi, împăduriți de copaci cu frunze uscate. Galbeni sau bruni, verde șters sau roșu aprins, coroanele lor își revărsau bogăția într-o ninsoare multicoloră. Deasupra, norii pluteau odată cu noi în ritm de toamnă.

Aș fi nedrept să spun că drumul de la Piatra Neamț la Cluj este printre cele mai frumoase din țară, pentru că indiferent ce drum alegi în perioada asta, ți se va părea mirific. Fascinat de culorile anotimpului ce ne-a alungat vara, le ignoram complet pe cele două domnișoare din dreapta mea. Le mai auzeam uneori chicotind în pauza de liniște dintre melodiile ce răsunau în căștile mele.

Ochii imi erau pe geam și dincolo de ei sufletul plutea într-o atmosferă feerică.

Peisaje de basm, desenate numai de natură, făceau că nimic altceva să nu mai conteze în jur. Într-un târziu, cu inima și gândurile alergând în urma microbuzului, am realizat că fetele nu mai erau lângă mine. Era însă prea târziu pentru ele, eu eram deja îndrăgostit de toamnă!

Miercurea fără cuvinte – Rodul toamnei

2011-10-12T00:00:00.001+03:00

Am fost plecat câteva zile pentru a reȋnvia amintiri ce le-am trăit ȋn vara ce s-a dus. Pe drum am ȋnţeles ȋnsă că trecutul e bun doar pentru aduceri aminte, iar viaţa omului ar trebui să mearga doar ȋnainte. Ȋntors acasă, mă bucur de prezent şi de ce tot ce ȋmi poate oferi acesta. Simbolic am ales cel mai mare fruct din curtea mea. E semn de belşug, nu-i aşa?

O idee marca Wordless Wednesday

Clipa de amor II

2011-10-06T10:30:00.002+03:00

Textul ce urmează este continuarea Clipei de amor şi ar putea fi catalogat ca fiind din categoria textelor ce merită un pătrăţel roşu. Nu există obligativitatea de a da clik pe continuare dacă consideraţi că aţi putea fi lezaţi ȋn vreun fel de aceast articol. Mulţumesc pentru ȋnţelegere.

...clipa ȋnghetă și buzele lor se uniră. Simți gustul și își dori mai mult. Pentru o clipă tandru, sărutul se transformă în disperare. Își dorea să-l muște, să se agațe de buzele lui, să nu rateze nici o senzație. Oare Flavius ieșise deja din țara? Închise ochii și trăi momentul. Costin o domină și ea își dorea mai mult. Întreg corpul îi vibra de dorință și el simți asta. O mână îi alunecă pe picior, ca un reflex involuntar și dispăru într-o mișcare tandră mai sus pe coapsă, sub rochia simplă. Geo tresări când mâna străinului atinse dunga albă a bichinilor. Se umezi și dorință de a-l simți în ea deveni iminentă. De ce Flavius uitase să-i ofere astfel de senzații? Într-un moment de respiro deschise ochii și în fața sa stătea Costin. Nu avea ochii la fel de mari ca ai lui Flavius. Nci zâmbetul parcă nu-i mai părea reușit. Costin era un străin. Și buzele se avântară din nou într-un sărut absurd pe care refuza să îl înțeleagă. Se bucură de limba lui cu gust de bere, lăsând-l pe el să se joace pe linia chiloțeilor ei de mătase. Părea o veșnicie de când nu mai trăise o astfel de senzație. Acum Geo se pregătea să domine; se urcă în brațele lui pe o parte, acoperindu-i fața cu mâinile și punând stăpânire pe întreaga sa gură. Costin o sprijinea cu mâna stângă de spate, atingându-i ușor unul din sâni, iar dreapta și-o pierdu între picioarele ei. Fata gemu și el înțelese asta ca un impuls. Își stecura două degete pe sub chiloței și o pătrunse descatușat. Masa vibră și Geo sări speriată în picioare. Nu…, nu din cauza lui. Acum își dorea să-l simtă înăuntru nu numai cu două degete. Sună telefonul. Și știa că trebuie să răspundă.

- Bună, iubito. Sunt la graniță. Vroiam să te aud înainte de a ieși din țară.

Vocea lui Flavius era drăgăstoasă și plină de dor.

- Ahh, iubitule…de ce nu ești aici…?! Cuvintele sale sunară pline de extaz și dorință. Geo tresări și realiză imediat ce a făcut.

- Ce faci? Unde ești? Ce e cu vocea ta?

Privi în jur speriată. La bar, chelnerul îi rânji hidos și îi făcu din mână. Până acum se bucurase de un spectacol pe cinste.

Costin stătea pasiv și savura din berea ce se încălzise pe masă. Aștepta răbdător, aparent neinteresat de discuția telefonică.

- Sunt la bar… simțeam nevoia să ies... Tuși de câteva ori să-și dreagă vocea, însă un nod i se oprise în gât de emoție.

- Ce-i cu tine, Geo? Ești ok?

- Sunt bine. Mă duc imediat acasă. Mi-e dor de tine și te vreau cât mai repede înapoi.

- Mă întorc curând. Te sărut. Ai grijă de tine, iubita.

- Aa…și eu…sigur. Pa, paa…!

Închise telefonul fără să îi dea șansa lui Flavius să mai răspundă. Îl privi pe bărbatul de la masă și dorința îi îngheță între buze. Vru să spună ceva însă nu mai avea nici un rost. Trebuia să scape de acolo.

- Trebuie să plec, și Costin ridică din umeri părând să nu înțeleagă.

- Pa..!

Fugi apoi spre casă și pașii își pierdură ecoul în noapte. Oare Flavius a simțit ce se întâmplă cu ea?

(Continuarea aici)

Miercurea fără cuvinte – Dor de vară

2011-10-05T00:00:00.001+03:00

Să fie muntele ce se-oglindeşte-n valurile-ţi spumegând? Să fie oare cerul? E fericire-n al meu suflet iar, când lacul tot mă cheamă. Azi pare trist şi adormit ȋn toamnă, dar eu ȋl văd şi simt ca ieri, sub cer senin de vară.

O idee marca Wordless Wednesday

Clipa de amor

2011-10-01T12:35:00.004+03:00

Se uită fix de minute bune. Nu ştia exact de ce. Nu o atrăgea nimic, şi totuşi exista ceva care o făcea să nu-şi poată dezlipi privirea de la el. Intrase în club cu idea să se simtă bine, să se destindă puţin, bucurându-se de muzică tare şi lumea gălăgioasă. Clubul era singură posibilitate de distracţie de acest fel din oraş. Nu foarte mare, cu mese puţine dar cu un ring de dans uriaş, localul atrăgea în fiecare seară oameni de toate vârstele. Muzică era variată, lumea era paşnică şi viaţa de noapte părea să aibă gust. Când te plictiseai aici, puteai să mergi alături la barul liniştit de la marginea străzii. Proprietarul era surd şi în local nu cânta nici măcar un radio.

În seara asta însă, Geo vroia să danseze. Să se scalde în luminile multicolore, plutind în vibraţiile puternice şi ritmate ale difuzoarelor. Vroia să uite că Flavius e departe pentru câteva zile. De când s-au cunoscut nu au fost despărţiţi niciodată. Nici măcar o zi. Şi acum plecase pentru o săptămână şi ea nu avea cum să îl însoţească. Ştia că şi el simte la fel. Însă speră că lui să-i fi mai bine, să treacă mai uşor peste asta.

Intrase de ceva vreme şi rămase pironită în faţă uşii fără să fie capabilă să se mişte. Îl văzuse din prima clipă la bar. Era un tip obişnuit. Înalt, slăbuţ din fire cu părul nearanjat însă cu un aer distins. Stătea în picioare lângă tejghea savurând liniştit o bere. Părea degajat, absent la distracţia din jur. Privirea îi era pierdută printre reflectoarele cu lumina fierbinte, iar mâinile ţineau ritmul la o muzică diferită faţă de ceea ce răsuna în boxe. Din când în când devenea prezent, sorbea o înghiţitură din sticlă, că apoi să se piardă din nou cu gândul departe. La un moment dat, mai mult din întâmplare parcă, o zări. Simplă, îmbrăcată într-o rochitica albă cu tenişi în picioare, o surprinse pentru că îl privea atent. Geo se trezi, realiză că a fost descoperită şi caută repede din priviri o persoană cunoscută pe care să o abordeze. Că niciodată, astăzi nu era nimeni acolo. Feţe necunoscute se agitau lângă ea şi nici o privire nu îi părea familiară. Îşi luă inima în dinţi şi porni curajoasă spre bar. Trecu pe lângă el indiferentă, încercând să evite contactul vizual şi abia se abţinu să nu îşi scape un zâmbet. Străinul, care o privea mai mult mirat decât încântat, rămăsese cu gură căscata. Ceru o bere rece şi îi aruncă o ocheadă. Tipul era pironit în aceeaşi poziţie, singura diferenţă contând acum în faptul că nu mai privea în gol ci era foarte atent la dânsa. Împinsă de la spate de o ispită înşelătoare, Geo îşi lasă buzele să deseneze un zâmbet şi apoi sorbi cu sete din sticla aburind. O răsuflare caldă o luă prin surprindere:

- Bună, eu sunt Costin, spuse el şoptindu-i în ureche.

Omul ăsta avea ceva deosebit. O învăluise într-un mod aparte, surpinzand-o cu o mişcare tenace. Nici nu l-a simţit când a plecat din colţul lui şi a ajuns aproape să o ia în braţe.

- Geo, răspunse fără să lase să se vadă că a fost luată prin surprindere.

- Mă priveai, continuă el fără urmă de trac. De ce mă priveai?

Se simţi ca o şcolăriţă timidă în clasa întâi când e luată pentru prima dată de mână de colegul de bancă. Îşi aminti apoi de Flavius şi de modul în care a încercat să o abordeze atunci când a întâlnit-o.

- Semănai cu cineva cunoscut. M-am înşelat. Nu erai persoană respectivă.

- Aş putea fi?

Geo vru să radă, dar se opri la timp. În ciuda faptului că îi plăcea de acest străin pe care îl chema Costin, nu avea nici un sens să lase să se vadă asta.

El însă o privea cu ochii mari şi limpezi. În irisul său abundau luminiţe colorate. Nu reuşi să-i ghicească culoarea ochilor. Îl privi atent şi privirile lor se contopiră că într-o conexiune mută. Din acel moment Geo intră în transă. Muzică îi răsuna în urechi şi ritmul inimii se acceleră. În stomac prinse a zbura fluturi şi euforia era inexplicabilă. Se trezi la barul din colţ aşezată şmechereşte pe un scaun, cu liniştea răsunându-i în urechi şi cu mână dreaptă în mâna lui Costin. Pe unde o fi Flavius acum? Ochii uriaşi o priveau blând, dar buzele-i păreau pofticioase. Oare Flavius e la fel de stresat că şi ea? Îi privi limba mişcându-se printre dinţi când vorbea. Nu îl auzea ce spune. ȋşi dorea să-i simtă savoarea. Se ȋntreba dacă totul e o fantezie sau avea ȋntr-adevar să o sărute.

Şi buzele lui se apropiara. Continuau ȋncă să–i vorbească. O menţineau ȋn starea de vis. Se mişcau uşor, şoptindu-i cuvinte frumoase. Dinţii se ȋntrezăreau uneori, mari şi albi de o perfecţiune irezistibilă. Ce se ȋntampla cu dânsa? Părea delicios. Trebuia să ȋl simtă. Să se convingă. Apoi clipa ȋngheţă şi... (continuare aici)

Ȋşi va ȋncălca Geo principiile risipind dragostea ce o poartă lui Flavius pentru o aventură cu un necunoscut care a fermecat-o?

Alte povestiri cu Geo găsiţi ȋn partea stângă sus la Povesti cu Geo.

Miercurea fără cuvinte –Aşteptaţi ceva?

2011-09-28T00:00:00.001+03:00

Vine, nu vine? Se spune că nu vine. Nu are nici un gând. Nu ȋncă. Voi o aşteptaţi? Daca da, luaţi o umbrelă. Să fiţi pregătiţi. E imposibil de imaginat o toamnă ȋntreagă fără ploaie.

O idee marca Wordless Wednesday

Ascultă-mă...

2011-09-26T17:31:00.006+03:00

Ascultă-mă, copac bătrân care le ştii pe toate. Ascultă-mă să-ţi spun că viaţa mea nu-i precum pare. Sunt trist acum şi inima-mi refuză zâmbetul, ce fals mi l-am întins, ca şi un ruj, pe buze. Aculta-mă şi taci, căci le-ai văzut pe toate. Fii lângă mine azi, cum nimeni nu mai poate.

Mereu în prag de toamnă mă prinde dorul greu de ducă. Mă prinde şi mă roade. Mă roade şi sufletul mi-l chinuie până la lacrimi. Soarele nu mai e cald, frunzele cad, viaţă se duce. Mă trezesc dimineaţă şi plec la servici, muncesc alături de colegi şi îi îmbărbătez pe toţi cu o vorba bună. Aş fi în stare să îi ridic de jos dacă ar cădea sau să muncesc pentru ei dacă ar fi nevoie. Nu îi cunosc decât în mică măsură, nu fac parte din vieţile lor, dar sunt şi ei oameni care au nevoie să ştie că speranţa nu trebuie să moară niciodată. Şi se pot baza pe mine pentru asta. Mă bucur când îi văd fericiţi şi bucuria lor, în loc să mă bine-dispună, mă închide ca într-o cutie de cadouri; lucioasă şi sclipitoare la suprafaţa, dar mată în interior. Nu pentru că aş fi egoist, din contra, doar pentru faptul că eu nu mai primesc de la nimeni acea vorba de încurajare. Ajuns acasă, cu ochii închişi către viaţă şi gândul împins înspre infinit, vorbesc cu mine însumi. Îmi spun că pot fi mai bun. Îmi repet că va fi mai bine. Mă ridic mereu de jos şi mă înalţ spre cer. Pentru că poftă de zbor e nemărginită în ciuda vieţii grele pe care o ducem cu toţii. Apoi mă privesc în oglindă şi tac. Nu sunt capabil să-mi mai ţes nici un gând. Nu reuşesc să mă agăţ de speranţa. Şi atunci vreau să fug. Să las totul în urmă şi să o iau de la capăt în altă parte. Să îmi deschid uşa spre o altă viaţă pe care aş putea să mi-o desenez mai bine. Mai artistică, mai creativă, mai plină de vise. Vreau să alerg. Să plec şi să cunosc alţi oameni. Să mă învăţ cu ei şi să îi las să mă cunoască. Şi poate acolo unde aş ajunge ar exista măcar unul care să îmi fie alături cu adevărat. Un om care să poată să îmi citească gândurile din priviri, să ştie că inima mea are nevoie de un impuls, de o simplă vorbă bună.

Aşa sunt eu, copac bătrân pe malul apei, un om ce vrea să fie bun cu fiecare, dar nu mai poate să aibă grijă singur şi de el. Din toţi ce-au fost, să-i am alături, s-au risipit prin lume, lăsându-mă cu dor.

Acum pe malul lacului, rămân precum un pusnic în chilia sa, că să vorbesc cu tine, ferit şi-acoperit doar de coroana-ţi tristă şi pletoasă. Mă doare gândul care ţi-l destăinui, mă doare visul ce parcă nu-l mai am.

Şi mă asculţi şi taci. M-am săturat în lumea asta de oameni ce mă lasă să vorbesc. Mi-e dor şi-l vreau lângă mine pe omul care poate să m-asculte. Oare cer prea mult?

Sursa foto aici.

Miercurea fără cuvinte – Eternitate şi speranţă

2011-09-21T00:00:00.001+03:00

Eternitatea s-a născut odată cu prima rază de soare, dar speranţa nu a murit niciodată ȋn apus.

O idee marca Wordless Wednesday

Amalgam de sezon

2011-09-18T14:30:00.001+03:00

Ȋmi plouă ȋn gânduri cu toamna. Nu sunt picuri de ploaie, ci stropi de dorinţă. Toamna ne ia vara şi ne lasă ȋn schimb speranţa. Din livadă plânge ruginiul cu parfum de iubire.

Un anotimp nou a venit să-mi şoptească la ureche cu adieri reci că tu nu mai eşti. Te-ai risipit odată cu vântul şi vara ce-a trecut pe nesimţite. Crengi de copaci ȋşi plâng coroana ȋntr-un covor de frunze uscate. Mă intind sub adierea livezii şi dincolo de ramurile gri se vede doar cerul. Ȋţi aminteşti vara cum stăteam amândoi căutând seninul printre raze de soare şi verde ȋn pomi? Ȋntind mâinile să cuprind urma locului pe care ai stat. Şi locul pulsează de tine. E rece pământul dar doru–i fierbinte. Mă ridic şi alerg. Ȋmi caut zmeul ce l-am abandonat astă iarnă. Pe câmpul nemarginit vreau din nou sa ma ȋnalţ. Să-mi ridic către senin speranţa. Atât cât mai este senin. Dinspre munţi toamna şopteşte enigmatic, cu adieri de vânt, că norii-s aproape. Un colţ cenuşiu se ȋngrămădeşte acaparând cerul cu vise. Odată cu norii, se revarsă amintirea şi dorul de tine rămâne speranţă. Te-ai dus cu toamna care vine, fără sa laşi ȋn loc măcar visarea. Te chem ȋn şoapta vântului, dar nu mai eşti ca să-l asculţi. Zmeul meu s-a rătăcit printre nori, dar cerul tău albastru nu-l mai vede.

Toamna ȋnseamnă dorinţă, doream s-o trăim amândoi.

Dacă ai plantat ȋn mine iubirea, se va hrăni până ȋn primavară cu dor, urmând ca apoi să-nflorească din nou?

E toamnă-n gând, dar nu şi-n al meu suflet. Iubirea n-a murit. S-a dus ȋncet, să hiberneze.

Deja te aştept, te doresc, primăvară!

Miercurea fără cuvinte – Realitate

2011-09-14T00:00:00.001+03:00

Astazi am o dilemă. Vremurile sunt grele. Unii muncesc pe nimic, alţii fac bani din afaceri necurate şi fiecare se descurcă cum poate. Ideea e că oricare din noi găsim o soluţie pentru a supravieţui şi a merge mai departe. Totuşi, ȋn ziua de azi realitatea ȋnseamnă oare doar supravieţuire?

Sursa foto aici. O idee marca Wordless Wednesday

Prima zi de şcoală

2011-09-12T12:19:00.001+03:00

E sâmbătă şi încă e soare. Miroase în jur a nuci proaspăt decojite. Merele sunt coapte şi ele, dar anul asta parcă nu au parfum. Grădina zâmbeşte printre frunze de copaci ce aşteaptă să îngălbenească. Azi şi mâine vor trece trist peste mine. E cel mai trist sfârşit de săptămână din viaţă unui copil. S-a terminat vacanţa mare. De luni începe şcoala.

Mi-aş fi dori ca şcoala să înceapă vineri. Să ne adunăm în faţă, pe terenul de sport, să râdem retrăind amintiri din vacanţă. Să mergem în clase, să ne salutăm profesorii, apoi să ne întoarcem acasă să ne bucurăm de sâmbătă. Duminică va trece şi ea cu veselia obişnuită a copilăriei, iar luni vom merge la şcoală din nou. Dar aşa nu-mi va fi greu. Nu, pentru că nu e prima zi. Deja am fost acolo şi m-am obişnuit.

Privesc la nucul uriaş peste care timpul a trecut înălţându-i coroana. În fiecare an înainte de şcoală am mâncat din el primele nuci. Nu m-a interesat niciodată că verdele cojilor mi se imprima în mâini obligându-mă involuntar să mă duc colorat la şcoală. Eu trebuie să-mi manac nucile. E ca un impuls pentru anul ce stă să înceapă. e doza mea de energie şi curaj pentru întâmplările ce mă vor încerca în perioadă următoare.

Nu mi-e frică de şcoală. Nu mi-e frică de profesori şi nici de notele proaste pe care le mai iau uneori. Mi-e teamă de timpul pe care nu am să-l mai petrec în grădină visând la înălţimea copacilor.

De luni mă duc la şcoală. Natura e tristă pentru mine şi îşi scutură frunzele în culori aurii. Şcoala îmi răpeşte verdele din copaci. Poate de aceea încerc să îl mai ţin pe mână. Să-l am amintire pentru iarna ce va urma.

De luni mă duc la şcoală. Acolo miroase a toamnă. În toate clasele e septembrie şi copii nu mai zâmbesc precum astă vară. Ce mică-i vacanţa mare şi ce departe e acum...

Textul l-am scris prin toamna anului 1997 si l-am redat aici pentru o idee de Mirela P.
Elevi sau studenti,copii sau părinţi, să aveţi cu ţotii un an şcolar plin de succes!

Miercurea fără cuvinte – Cocoşul

2011-09-07T00:00:00.001+03:00

Nu trebuie să fii neapărat microbist ca să ştii că Natţionala Franţei e Naţionala Cocoşului Galic. Azi România a ȋntâlnit Franţa la fotbal. Sincer, ca orice naţionalist, mi-aş fi dorit să jumulim cocoşul şi să-l lăsăm ca-n poză. Nu a fost sa fie. Poate la anu’.

P. S. Dacă prin absurd România ar fi câştigat astăzi, textul de mai sus ar fi arătat altfel, pozele ar fi fost cu siguranţă mai multe.

O idee marca Wordless Wednesday

Mă laşi să-mi plouă…

2011-09-05T21:01:00.004+03:00

Pe calendar e toamnă. În aer încă nu e. Mă păcălesc că vara nu vrea ca să plece aşa cum credeam că tu ai să rămâi. Pândesc mălinul şi îi număr frunzele mereu. Sunt verzi, dar parcă ieri erau mai multe. Soarele încă îşi ţine razele calde, dar totuşi azi adie vântul. Aduce cu el mireasma parfumului tău de mult uitată. Privesc din nou copacul ce umbra mi-a ţinut întreaga vară şi frunze cad acum văzând cu ochii. Alerg spre gară, poate vii…

Tăcută şi rece, gara de piatră s-a ascuns după norii gri ce se imbulzesc dincolo de calea ferată. Noaptea se lasă neagră şi toamna îmi face cu ochiul pe un colţ de bancă, pe peron. Nu a venit. O simt în aerul tare ce-mi gâdilă nările. E aproape! Speranţa creşte odată cu vântul ce îmi şopteşte la ureche că haina de pe mine e prea scurtă. Primul strop cade şi ploaia vrea să mă alunge acasă. Miroase a praf ud şi a amintiri de mult uitate. De departe, dincolo de perdeaua unei ploi liniştite de toamnă, se aude un tren. Emoţii mă-ncearca şi trupul vibrează. Călătorii coboară grăbiţi şi printre ei tu nu te ascunzi chiar dacă eu te caut.

Îmi plouă în gânduri şi în vremurile ce-au fost odată cu iubire. Azi stau tăcut pe peronul gării de unde altădată te-am lăsat să pleci. Te-ai dus odată cu ploaia ce-a venit peste mine.

Între două trenuri, mai trece un anotimp şi tu nu mai vii înapoi.

O idee de Mirele Pete. Tema propusa de Carmen.

Pe drumuri de munte

2011-09-02T21:35:00.000+03:00

Drumul a fost liniştit şi nu ni s-a părut foarte lung, înciuda celor şapte ore petrecute în microbuz. Am ignorat lumea multă care seîmbulzea peste puţinele locuri ale maşinii. Am suportat cu stoicism căldura şiaerul cald care îşi schimba mereu mirosul în funcţie de călătorii ocazionalicare se înghesuiau ca sardinele pe culoarul mic rămas ȋntre scaune. Am lăsattimpul să zboare şi am fost bucuroşi când am ajuns la destinaţie. După drumullung ne aştepta relaxarea.

Muntele se înălţa custâncile golaşe înţepând pe alocuri seninul în praf de nori albi şi pufoşi.Albastrul se contopea cu stâncă vibrând din alb, în gri şi mai târziu sprepoale în verde crud şi dens. De aici, de la poalele stâncilor orăşelul se deschida ca un furnicar de oameni şimaşini. Ne-am cazat aproape de pârtie, chiar dacă asta nu e pare a fi deloc unavantaj pe timp de vară. După două zile de somn şi plimbări lejere ne-amconsiderat pregătiţi. Muntele ne chema pe creasta lui.

A treia dimineaţăne-a găsit cu rucsacul în spate şi bocancii în picioare pornind la pas prinliziera pădurii. Soarele şi-a trimis razele blânde să ne mângâie şi să neanunţe o zi minunată. Am depăşit pădurea ajungând pe primele creste. Orăşelulse vedea pierdut dincolo de pădure şi până în vârf mai era cale lungă. Greulabia acum urma să înceapă. Pas cu pas, urcam însă culmea părea atât de departe. Muntele abrupt şi neted muşca dincărare făcând-o mai îngustă; dincolo de noi prăpastia devenea nemărginită. Unpas greşit şi oricare din noi am putea deveni amintire. Nu e un traseu uşor,însă am fost suficient de atenţi ca să răzbatem cu bine. Căldura puternică şioboseala incearcau să ne doboare şi ele. Însă peisajul devenise de vis şi nouăne creşteau aripi. Ajunşi pe o creastă uriaşă, după trei ore de urcuş, ne-amîntâlnit cu un grup de turişti. Erau veseli şi energici. Ne-au văzut de sus cum urcăm şi s-au amuzat pe seamanoastră în timp ce noi luptam cu urcuşul. Inocenţii au ajuns acolo cutelecabina. Ne-au spus ulterior pe unmod ironic, că au stat doar două ore la coadă şi apoi au ajuns aici într-oclipită. Nu dădeau doi bani pe efortul nostru şi savurau peisajul ca pe cevanormal. Însă noi ştiam că lumea se vede altfel de acolo de sus. Priveliştea emai frumoasă văzută prin ochii drumeţului care a luat muntele în piept şi l-aurcat cu forţele proprii. Însă nu toată lumea poate înţelege asta.

Am lăsat grupul deturişti să se bucure de performanţa lor şi am pornit mai departe să ne depăşimperformanţele noastre. Rând pe rând, am atins toate punctele importante de pemunte şi mulţumirea a fost maximă. Coborârea a fost lipsită de peripeţii şistaţiunea ne-a reprimit ca nişte eroi. Am avut printre noi doi prieteni aflaţila primul contact cu muntele şi efortul lor nu a fost în zadar. Le-am privitochii obosiţi însă în ei li se citea ȋmplinirea. Au reuşit! Merită toatăadmiraţia!

La cabană am fostaşteptaţi cu masa pusă şi cu multă voie bună. Cei care nu ne-au însoţit s-aubucurat pentru noi şi au promis să fie mai curajoşi în următorul concediu.Zilele ne-au fost senine şi distracţia a stat la bază unei vacanţe de vis.Astăzi deja aud muntele cum mă cheamă iar, să-mi dezvăluie cărări neumblate şipeisaje nemaivăzute.

Toamna îmi şopteşteşi ea că visele se pot împlini în orice anotimp.

Mai jos am strecuratcâteva fotografii.

Vă salut pe toţi cuvoie bună!

Miercurea fără cuvinte – Cu prietenii

2011-08-31T00:04:00.001+03:00

Vă scriu ȋn seara asta de la masa plină de prieteni ȋn inima Buştenilor. La poale de munte, cu stânca răsuflând prin fereastra cabanei, zâmbim şi ne bucurăm de viaţă. Tuturor, vă trimit ȋn zbor o rază de soare cu miros de verde crud ȋn ultima zi de vară.

O idee marca Wordless Wednesday

Miercurea fără cuvinte – "Crâmpeie de viata"

2011-08-24T00:00:00.001+03:00

Când deschidem ochii, ne ȋngrămădim cu toţii să mergem pe acelaşi drum luminos căutând ȋmplinirea. Ȋn orizont cărarea luminoasă se bifurcă. Şi mii de pericole ar putea să ne pândească. Nepăsători, ne avântăm ȋn paşi repezi spre destinaţia finală. Viaţa e ca un pod pe care ȋl traversăm fără să avem habar unde e capătul. Şi totusi, mergem mereu ȋnainte!

O idee marca Wordless Wednesday

Astazi, "Crâmpeie de viata" la sugestia Gabrielei si a lui Costin Comba

Mi-ar prinde bine o dorinţă

2011-08-22T15:07:00.001+03:00

În faţă sa tortul părea delicios. Îl privi o clipă insistent şi apoi aprinse lumânarea de pe prăjitură. Pentru ca aniversarea să-i fie completă avea nevoie de o dorinţă. I-ar fi prins bine o dorinţă în aceste momente. Ceva magic, o minune sau măcar jumătate. Privi pentru o clipă lumânarea arzând şi se pregăti să sufle. Închise ochii şi…

…se gândi la prima dorinţă pe care şi-a pus-o la ultima aniversare din liceu. Voia doar să se simtă iubit, să aibă bani mulţi şi colegi de gaşcă la facultatea pe care trebuia să o urmeze. Şi le-a avut pe toate: o fată frumoasă care să-i cucerească inima, bani pe care nu ştia unde să-i mai cheltuie, prieteni care îl urmau peste tot că şi cum ar fi fost un lider. Toate s-au legat aşa cum îşi dorise atunci când a suflat în lumânare. Apoi, ceva a destrămat visul făcându-l o amintire. Îşi investise timpul în muncă pentru a avea tot mai mulţi bani şi nu mai reuşea să-i cheltuie. Din cauza oboselii îşi peirduse interesul de a mai ieşi cu prietenii. Din aceleaşi considerente îşi neglija şi iubita iar viaţa i se părea trăită într-o cuşcă. La aniversarea din acel an şi-a dorit să evadeze. Să uite de toate. Să fie singur dar şi mai presus de toate. Prietenii l-au dezamăgit apoi unul câte unul. Prietena l-a părăsit pentru altul. Ce nevoie mai avea de ei? S-a simţit pentru un moment eliberat şi mulţumit că dorinţa i se împlinise într-un mod mai mult decât plăcut. Avea în el visul că nu-l opreşte nimeni să reuşească tot ce şi-a propus. Lucrurile au luat o întorsătură neplăcută şi vremurile s-au schimbat. Timpul petrecut la muncă a crescut, paradoxal, invers proporţional cu banii câştigaţi. La a treia aniversare şi-a dorit timp să le facă pe toate şi a renunţat din orgoliu la serviciul pe care îl avea. Rămas fără ocupaţie şi implicit fără bani a încercat să se intoarcă la prietenii care odată i-au fost aproape. Rând pe rând, uşile i s-au închis în nas şi a înţeles târziu unde era greşeala. Nu fugise nimeni din calea lui de bună voie. Când nu avea nimic şi-a dorit să aibă. Când le-a avut pe toate şi-a dorit să conducă. Apoi şi-a dorit libertate şi în final timp. El era singurul vinovat. În dorinţa sa de a-şi îndeplini indealurile impuse, i-a dezamăgit pe toţi rămânâd în întuneric pe drumul unei vieţi care nu ducea nicăieri.

Îşi privea prăjitura minusculă pe care şi-o cumpărase cu nişte bani împrumutaţi tocmai din nevoia de a-şi pune o dorinţă. Era ziua lui şi era singur. Toate dorinţele sale au însemnat dezamăgire. A mers dintr-o greşeală în alta. Ce putea să-şi mai dorească acum?

Când îţi impui un ideal trebuie să te gândeşti şi la consecinţe. Nu e deajuns să îţi doreşti să atingi cerul dacă nu ştii să zbori. Nu e deajuns să îţi doreşti să treci un râu dacă nu mai ai puterea să te întorci înapoi de unde ai plecat. Nu e suficient să urci un munte dacă nu eşti pregătit să îl şi cobori.

În viaţă, când îţi asumi un ideal trebuie să te gândeşti şi la consecinţele ce vor urma din atingerea lui.

Poţi închide ochii şi să sufli în lumânare. Dorinţa se indeplinste de fiecare dată. Ai grijă însă ce-ţi doreşti.

Miercurea fără cuvinte – Prieteni?

2011-08-17T00:02:00.001+03:00

La ȋnceput l-a vazut ca pe un rival. Chiar nu ȋntelegea ce caută ȋn casă şi de ce se afla acolo. Apoi şi-a amintit ca şi el a fost la fel şi a ȋnteles. Astazi, chiar daca e mai autoritar, cel mare ȋl protejează pe cel mic şi ȋl ţine aproape.. Fotografia vorbeşte de la sine.

O idee marca Wordless Wednesday

Let's Do It, România!

2011-08-13T15:40:00.004+03:00

Stătea tolănit în maşina sa de fiţe şi asculta muzică cu volumul la maxim. Parcase într-un loc la umbră şi nu îl interesa câtuşi de puţin că se urcase pe trotuar. Pietonii puteau să ocolească pe stradă. Ce treabă să aibă el cu ei? Doar era singurul loc cu umbră din acea zonă. Trăgea tacticos dintr-o ţigară în timp ce îşi aştepta un prieten să apăra. Vara era călduroasă şi aşteptarea avea să-i fie toridă. Aruncă ţigara lângă maşină şi se ridică să-şi cumpere o apă minerală de la magazinul din colţ. Trebuia să aibă răbdare. Mai târziu, când întregul pachet de ţigări se transformă în mucuri răsfirate pe întreg trotuarul, alături de sticla de apa şi resturile ambalajelor de la mâncarea copioasă pe care şi-o comandase direct la maşină, se hotărȋ să plece. Mâine avea să se întoarcă din nou. Şi poate şi în ziua următoare.

Pe un colţ de bordură, umbrit de singurul copac verde ce crescuse vreodată acolo, un bătrân cu barbă sură îşi petrecea zilele aparent fără nici o grijă. Privea zâmbăreţ traficul străzii, numărând maşinile din ambele sensuri sau selectând trecătorii după culoarea sacoşelor cu care se întorceau de la piaţă. Uneori acest lucru se dovedea a fi o misiunea dificilă. În ziua de astăzi sacoşele nu mai sunt doar de două culori, ca pe vremuri. Locuia la parter, însă nu îi plăcea să privească de la fereastră. Zilele i se păreau mai palpitante când le trăia dincolo de căldura pereţilor, pe marginea trotuarului din faţa blocului. De vreo săptămână încoace, lucrurile se schimbară puţin. În fiecare dimineaţă trebuia să-şi împartă trotuarul cu un băiat de “bani gata” ce-şi parca maşina scumpă chiar sub copăcelul cu umbră. Nu îl deranja prea tare muzica ce urla în difuzoare. Nu l-ar fi deranjat nici măcar faptul că a parcat pe trotuar făcând lumea să ocolească pe stradă plina de maşini (la drept vorbind, acest lucru îi obtura privirea către toţi trecătorii şi nu reuşea să le distingă mereu culoarea sacoşelor); exista totuşi un lucru care-l scotea din sărite: la fiecare cinci-zece minute, un muc de ţigară sărea din maşină aruncat pe trotuar fără nici un pic de jenă. Apoi altul şi altul, apoi o sticlă de suc sau de apă, apoi ambalajele de la sandwich-uri sau ciocolată şi apoi iar mucuri de ţigară. Târziu, când amugul îşi uniformiza culoarea, făcând umbrele să dispară, maşina se urnea din loc şi dispărea în viteză că şi cum nu ar fi fost niciodată acolo.

Bătrânelul rămânea pe bordură până când muzica ce-i sunase în urechi toată ziua se stingea undeva dincolo de linia orizontului. Se ridica apoi şi intră în casă, întorcându-se după scurt timp cu o măturică şi un făraş. Calm, cu un aer degajat de parcă asta ar fi fost treaba lui dintotdeauna, mătura mucurile de ţigară şi resturile de mâncare aruncate peste zi de şoferul maşinii. Îşi răsturna făraşul în coşul de gunoi care stătea legat de copăcelul ce aducea umbră peste zi. Satisfăcut, privea trotuarul curat şi se ducea mulţumit la culcare. Mâine avea să o ia de la capăt. Aceleaşi maşini, aceleaşi sacoşe colorate, acelaşi trotuar pe care se obişnuise să-l cureţe după alţii. Era casa lui şi îi plăcea să o ştie curată.

Lumea e mereu în mişcare. Şi tot în mişcare mâncăm, fumăm, ronţăim alune sau spargem seminţe. Inevitabil sau incostineti mulţi dintre noi aruncăm resturile pe jos şi plecăm mai departe. Nepasatori, fără pic de ruşine, uităm că locul pe care l-am murdărit este de fapt casa noastră. Suntem atât de ignoranţi încât stăm cu picioarele în propria noastră mizerie. Există oameni care vor să schimbe acest lucru. Se chinuie de ani buni deja şi rezultate chiar se văd. Poate nu eşti unul din oamenii care pot munci voluntar să adune după alţii. Poate nu reuşesti să te lupţi cu munţi de gunoaie şi mâine munca ta să pară infimă. Cu siguranţă însă poţi să curăţi măcar după tine. Păstrează curat în jurul tău şi vei fi cu adevărat apreciat. Iar dacă simţi că poţi si vrei mai mult, Let’s Do It, România te aşteaptă!

Miercurea fără cuvinte – Dincolo de aparenţe

2011-08-10T00:00:00.004+03:00

Cărarea vieţii tale e plină de gropi? Disperarea şi neputinţa te pândesc la fiecare pas pregătite să te ȋnhaţe? Nu eşti capabil să ridici privirea ȋn viitor fiind preocupat să nu te ȋmpiedici ȋn necazurile de azi? Uită de griji! Alungă norii din suflet şi poartă Ochelarii de Senin. Dincolo de aparenţe, cerul vieţii tale va fi ȋntotdeauna albastru!

O idee marca Wordless Wednesday

Miercurea fără cuvinte - Apus de vară

2011-08-03T00:01:00.002+03:00

Nu îţi trebuie imaginaţie prea bogată şi nici fantezie desăvârşită pentru a te scufunda într-un vis. Mâna creatorului a împrăştiat norii pe bolta cerească şi le-a dat culoare trimiţând soarele la culcare. Amurgul e doar o poartă spre visare.

O idee marca Wordless Wednesday

Frânturi de cuvinte

2011-07-31T22:37:00.001+03:00

Azi nu am scris nimic. Nici o istorioară, nici o idee căreia să-i pot desena un final. Doar paragrafe mici ce pot prinde contur într-o umbră de inspiraţie viitoare. Fără să îmi dau seama toate aceste frânturi de poveste au la bază tăcerea, dar şi zbuciumul sufletesc. Nu al meu, ci al personajelor pe care ȋncerc să le creez. Eu sunt bine şi mă bucur de viaţă. Vă doresc şi vouă să fiţi la fel şi vă aştept părerile despre ideile de mai jos.

Îşi împreună mâinile. Gândul ca şi privirea se îndreptară spre cer. Căzu în genunchi şi inima zvâcni într-un oftat prelung. Cu ochii în înălţimi şi inima deschisă spre recunoştinţă, şopti pios prima rugăciune.

Din ochiul tău ce altădată surâdea în priviri de amor, a mai rămas doar lacrima din mine. Nu-mi lua amintirea ca să plâng. Lasă-mi imaginea ta să-mi fie lacrimă de fericire.

Şi poate că ceasul să se învârtă pe dos? Să reînvie în noi amintirea ce-a fost? Să-mi urce din nou iubirea în suflet şi zborul să-mi fie din nou cunoscut?

Răsăritul de azi a adăugat peste noi o nouă zi de ieri. Iubirea mai speră să prindă şi ziua de mâine.

Privesc la ea cum tace şi îi studiez privirea pierdută undeva departe, în timp ce eu vorbesc şi-i explic ce-i în inima mea. E prea târziu. Am nevoie de un om care să mă asculte. Sunt sătul de cei care mă lasă doar să vorbesc.

De ce să taci, copac nebun şi singuratic? Să nu mai vrei să-mi spui ceva din freamătul coroanei tale? De ce să taci, să-nchizi în tine tot ce-a trecut din fapt în gânduri, amintiri, suspine? Priveşti tăcut mereu către apus, de parcă soarele îl plângi şi noaptea nu-ţi mai face bine. Priveşti cu ramurile mute-n răsărit, în zori când te trezeşti şi tot nu-mi spui nimic… Sa fie Ea, ce s-a înstrăinat de mine?

Sursa foto aici.

Miercurea fără cuvinte – Acoperişul Moldovei

2011-07-27T02:05:00.003+03:00

De multe ori ȋmi doresc să mă ȋnalt la cer. Dincolo de creasta din care muşcă răsăritul e cerul senin ce strigă spre nemărginire. Astăzi vreau să fiu deasupra tuturor. Astazi sunt un zburător.(Vf. Toaca 1904)

O idee marca Wordless Wednesday

"Criticilor mei"

2011-07-25T17:50:00.001+03:00

Din orizonturi şi ploi răsar cuvinte ce se aştern pe hârtie. Din amintiri şi dorinţe se scriu poveşti cu miresme de iubire. Din vise şi ambiţii se întruchipează metafora. Povestea, ca şi poezia, se nasc din pasiune. Pasiunea se poate traduce simplu prin talent.

Există oameni cu talente nemărginite. Oameni pe care nu-i cunoaşte nimeni şi nu au şansa sau dorinţa de a se face remarcaţi. Despre o formă de talent am mai vorbit cândva aici. Vorbind acum despre talentul scriitorilor mă gândesc la toţi aceia dintre noi care ne înşiruim viaţa şi cuvintele pe bloguri. Sunt mii de oameni care scriu zilnic pe bloguri. Sunt sute de mii care nu au acces la internet şi scriu jurnale clasice cu pixul sau creionul pe foaia de hârtie. Câti dintre aceştia ar putea deveni artişti şi ei nu au habar despre asta?

Privind în urmă şi luându-mă ca exemplu realizez că îmi place să scriu. Uneori chiar am poftă să scriu. Mă aşez în faţa foii albe şi creez o poveste din nimic doar privind la cerul senin sau la vârful muntelui ce-mi zâmbeşte dincolo de fereastră. Am momente în care merg pe stradă şi îmi trec prin cap fel de fel de idei care s-ar putea concluziona în nuvele uriaşe.

M-au intrabat mulţi de ce nu scriu o carte. De ce nu îmi dezvolt micile povestioare de blog într-un roman adevărat. Răspunzând sincer, vă spun că nu ştiu. Poate nu cred suficient în mine ca să fac asta. Poate nu am curajul necesar sau determinarea ce mă poate forţa să continui ce am început. Poate nu am ambiţia suficient de mare. Cine ştie? Voi ştiţi?

Am să vă adresez astăzi o rugăminte neobişnuită. Pe principiul “un şut în fund poate fi un pas inainte”, mă bazez pe voi să lăsaţi deoparte aprecierile şi să mă criticaţi! Să îmi spuneţi tot ce vă trece prin cap şi nu aţi avut vreodată curajul să să o faceţi.

Nu vă cer să mă înjuraţi, ci doar să mă certaţi. Cât mai rău posibil. Să mă luaţi la bani mărunţi şi să îmi cereţi socoteală. Să mă certaţi ca să îmi plec capul în pământ de ruşine şi apoi să fiu nevoit să mă revanşez în faţa tuturor. E greu? V-a mai cerut cineva asta?

Astăzi oricare dintre voi are şansa să disece firul în patru. Pentru mine.

Vreau să mă reinventez. Vreau să fiu mai bun! Pot să fiu mai bun. Am nevoie de un impuls şi acesta poate veni dintr-o critică drastică. Crezi că ai ceva de spus? Spune tare! Vrei mai mult? Acum e momentul! Sună ciudat? Exprimă-te! Nu îţi place ce ai citit? Critică-mă!... şi mulţumirile nu vor întârzia să apară!

Surse foto aici si aici!

Ar fi putut să fie altfel

2011-07-23T12:00:00.001+03:00

Pe Alina am întâlnit-o întâmplător. Era vecina unuia dintre colegii de facultate. Şi ea studentă în aceeaşi grupă cu noi, părea o domnişoară drăguţă şi mai ales plină de bun simţ. Nu am considerat-o niciodată o atracţie. Nu am privit-o cu ochii de bărbat pofticios şi nici nu o vedeam vreodată mai mult decât o simplă amică. Cu toate astea a reuşit să mă surprindă. Mi-e greu şi acum să mă gândesc la ea. Am cunoscut-o bine şi totuşi atât de puţin, încât astăzi, la nouă ani de când ea a păşit spre alte lumi, amintirea ei îmi este încă vie.

Iaşul se dezvăluia magic cu străzi încărcate de istorie dar şi cu tentaţii adolescentine la fiecare pas. Eram boboc, proaspăt intrat la facultate şi viaţa se deschidea cu sensuri noi şi ispite dulci. Oraşul studenţiei m-a primit vesel şi mi-a şoptit la ureche că va avea grijă de mine. Eram atunci un puşti mai mare, fără viziune asupra viitorului, fără prieteni însă cu o dorinţă nebună de a deveni cineva. Şi şansa avea să îmi surâdă.

Pe la jumătatea primului an de facultate făceam deja parte dintr-un grup bine închegat de colegi, având aceleaşi idei şi vise. Mergeam împreună la cursuri, ieşeam împreună, petreceam şi zâmbeam cu toţii mai mult decât o făcusem vreodată până atunci. Viaţa ne ţinea partea lăsându-ne să credem că suntem protejaţi de soartă. Pe zi ce trece deveneam mai uniţi şi mai plini de incredre în noi. Nu existau lucruri pe care să nu le facem împreună, nu existau motive să uităm unul de altul. Destinul ne făcuse prieteni. Însă toate astea aveau să se schimbe.

Trecuseră pe nerăsuflate doi ani de studenţie şi timpul şi-a oprit amintirile în ultima sesiune de examene a acelui an. În sesiuni făceam tot posibilul să ne întâlnim cât mai rar, fiecare văzându-şi singur de învăţat, fără să fie supus niciunei forme de tentaţie care să ne sustragă de la studiu. Am descoperit astfel târziu că una din prietenele noastre nu venise la examene. Telefonia mobilă abia prindea culoare în acele vremuri şi şansele de comunicare erau, din nefericire, destul de limitate. Într-un târziu am reuşit să aflăm că o banală apendicită ne-a împiedicat prietena să ajungă să-şi susţină examenele din acea vară. Stabilisem să o vizităm împreună după afişarea rezultatelor şi să o susţinem moral pe viitor. Era parte din grup şi noi aveam o datorie morală faţă de ea.

Poate nu era cea mai bună prietenă, poate nu era cel mai deştept om. Poate în viaţă ar fi avut însă şansa să tindă spre un ideal. Poate visul ei ar fi putut să se îndeplinească. Cu siguranţă soarta ei ar fi fost alta dacă acel doctor nu îi secţiona o arteră fără să fie capabil să o mai salveze ulterior. Viaţa ei s-a stins când abia era pe cale să înceapă. Mama sa nu a înţeles cred, nici astăzi, de ce fiica ei a trebuit să se ridice la ceruri. Poate nici doctorul nu a ştiut exact să-şi justifice gestul.

Zilele trecute într-un magazin de îmbrăcăminte, o femeie cu un copil de mână îi cumpăra haine soţului ei. Din prima privire am simţit un fior.

M-am apropiat şi apoi am rămas înmărmurit cu gândul departe. Femeia mi-a zâmbit şi şi-a văzut în continuare de-ale ei. Asemănarea era perfectă. Era ca şi cum timpul a trecut peste Alina şi viaţa ei a decurs normal. Un soţ, un copil, o familie.

De acolo de sus, îmi zâmbeşte aşa cum numai ea ştia să o facă. Alina, sunt convins că ai învăţat să zbori!

Miercurea fără cuvinte – Nou venit

2011-07-20T00:00:00.001+03:00

De ceva vreme ȋn familia noastră numeroasă am mai adăugat un nou membru activ. Mic, fără experienţă, dar cu un potenţial demn de luat ȋn seamă, astăzi vă prezint generaţia viitoare. Şi cum orice e nou trebuie să fie şi curat, lăsăm fotografia să vorbească de la sine. Happy Ww!

O idee marca Wordless Wednesday

Miercurea fără cuvinte – Inspiraţia de pe birou

2011-07-13T00:00:00.002+03:00

Când te aşezi la birou să scrii, să faci un raport sau să ȋţi pui mintea la contribuţie pentru a realiza ceva, ai nevoie de inspiraţie. Zina ne-a sugerat astăzi, ȋn "Miercurea fără cuvinte", să ne fotografiem fiecare sursa de inspiraţie de pe birou. Iată ce a ieşit:

O idee marca Wordless Wednesday

Pentru cei care nu stiu inca, pe motan il cheama Piedone si povestea lui o gasiti aici!

Vis indrăzneţ

2011-07-09T00:37:00.002+03:00

Eram la o întâlnire. Un fel de congres. Oamenii erau îmbrăcaţi cu haine de epocă şi mulţi dintre ei aveau monoclu în loc de ochelari. Organizarea părea retro, decorul şi populaţia de acolo amintindu-mi de fotografii cu oamenii importanţi ce le văzusem prin cărţile de istorie. Erau mese rotunde la care stăteam câte cinci-şase purtând discuţii aprinse. Fiecare din noi povestea ceva interesant. Şi eu am spus la rândul meu ceva şi ceilalţi m-au aprobat încrezător. Se pare că eram acolo pentru un scop şi venisem cu lecţia învăţată. Studiam fiecare om de la masă şi semănau toţi cu vechii scriitori. Aranjaţi, purtând costum, cu barba lungă dar îngrijită, fiecare participant avea o graţie epocală.

Am realizat că îi cunosc pe cei din jur însă memoria nu vroia să mă ajute mai mult. Jucându-mă cu imaginaţia am asemuit fiecare figură cunoscută cu oameni celebri: Eliade, Sadoveanu, Hogaş. Îmi părea că erau cu toţii aici. Era imposibil, dar începea să îmi placă. De exemplu, Domnul Arghezi se plimba prin sală purtând sub braţ o teanc de hârtii îngălbenite. Ne-a trecut pe toţi în revistă din priviri, având să ne bifeze pe condica de prezenţe la timpul potrivit. Memoria nu îl trădase niciodată. Nu aveam habar de asta, însă mintea mea mă asigură că era o certitudine. La un moment dat în sală s-au împărţit foi de hârtie, fiecare cu diverse povestioare. Era rolul fiecăruia să îşi disece întâmplarea pe care o primise. Hârtia era în aceeaşi notă, învechită şi cu un scris ce mi se părea arhaic. Cuvintele erau aşternute într-o ordine mai puţin firească. Şi multe din litere păreau incorect aşezate. În liniştea deplină ce pusese stăpânire pe sală, cu un capăt de creion am rescris povestea într-o manieră proprie caracteristică anilor în care trăim acum. Am recitit în faţă celor cinci de la masă şi mai apoi de sus de la tribună în faţa întregii audienţe. Aplauzele şi aprecierile nu au întârziat să apăra. Am coborât şi toţi îmi întindeau mâna felicitându-mă.

Nu îmi amintesc povestea. Nu ştiu ce am scris şi ce am citit, însă un domn cu barba uriaşă, având perciunii până deasupra capului mi-a zâmbit spunându-mi că îi semăn leit. Credeam că la caracter şi talent. La prima vedere l-am asemuit cu Iorga.

Eram mândru de asta. Undeva în apropiere, la un bufet ad-hoc, mi-am zâmbit dintr-o oglindă si privirea m-a cutremurat.

M-am trezit marcat. E a doua oară când mă visez bătrân. Acum eram un bătrân din trecut. Dar de data asta eram fericit!

Miercurea fără cuvinte – Cireşe negre

2011-07-06T00:00:00.001+03:00

Azi vă propun cireşe negre. Însă nu orice fel de cireşe ci culese din înălţimile unui pom care are o vârstă mai înaintată decât mine. Copacul e înalt, însă va garantez că pe tot parcursul culesului nici un personaj nu a fost rănit nici măcar din întâmplare. Dulceaţa a ieşit delicioasă. Însă despre ea într-o altă poveste. Happy Ww!

Pentru o vizualizare individuală a fotografiilor click pe suprafaţa de exunere a diapozitivelor.

O idee marca Wordless Wednesday

Idealul meu e cerul

2011-07-03T22:33:00.001+03:00

Mă uit lung la scara ce se înaltă spre cer şi ştiu că trebuie să urc. Să urc fără frică de a privi înapoi. Să urc către înălţimi. E doar o scară. Nu ai de unde să ştii cât de sus poţi să urci până nu păşeşti pe prima treaptă. Aşa că urc. Fără curaj, fără sentimente, fără motivaţie - nu ar trebui să ne fie teamă de ceea ce nu cunoaştem. Acolo sus mă aşteptă cerul.

Rezemată de copacul bătrân părea parte din natură. Scorojită de timp cu resturi de culoare verde rămasă pe alocuri, scară de lemn aştepta să îmi uşureze drumul spre vârfului copacului. Vremea era liniştită, soarele ascuns după o mână de nori nu avea de gând să mă sufoce cu prezenţa sa toridă. Infinitul se păstra senin însă în orizont pete pufoase desenaseră cerul în valuri. Spre bucuria mea nu adia vântul şi totul era static. Înarmat cu o găletuşă am urcat treptele scării de lemn până la baza coroanei cireşului. De acolo începea adevăratul urcuş. Trunchiul gros îşi întindea ramurile în toate direcţiile formând un păienjeniş de crengi care făceau aproape imposibilă escaladarea până în vârf. Încet, cu răbdare, atent să nu cad şi fără să privesc înapoi, am înaintat până când am văzut cerul. Acolo sus, rodul era mai bogat şi găletuşa mea s-a umplut cu cireşe într-un timp foarte scurt. Uitându-mă în jur am realizat că a meritat urcuşul, peisajul din ȋnălţimi fiind de poveste. Priveam casele şi oamenii şi îmi păreau atât de mici de la înălţimea mea. În zare se vedea un râu, mai departe un lac şi dincolo de toate astea un munte. Acum nu îmi mai era teamă de înălţime. Acum îmi doream să urc mai sus.

Am înţeles că nu e deajuns să te urci într-un copac ca te crezi înalt. Dincolo de cireaşa care a crescut pe ultima crenguţă subţire la care cred că nu pot să ajung întotdeauna mai este ceva.

Din vârful copacului privesc muntele. Azi am cules cireşe. O să iasă o dulceaţa delicioasă. Mâine poate am să urc pe munte. Mai presus de vârful lui nu e decât cerul. Dacă idealul în viaţă este să urci cât mai sus, atunci idealul nostru ar trebui să fie cerul.

Miercurea fără cuvinte – Stare de spirit

2011-06-29T00:00:00.001+03:00

De la vechiul loc de muncă am plecat pentru că nu ȋmi mai permiteam uneori să am timp şi de mine. Angajat ȋntr-o altă locaţie, am avut atât de mult timp liber ȋncât mi-am găsit un al doilea job. Acum pe lângă faptul că nu mai am timp de nimic mă simt exact ca ȋn prima fotografie:

Ȋnsă cine să mai aibă timp de somn?

Sursa foto aici si aici.

O idee marca Wordless Wednesday

Miercurea fără cuvinte – Happy WW!

2011-06-22T00:00:00.000+03:00

Să tot fie câteva săptamani bune de când miercurea nu spunem nimic. Primul mod de comunicare ȋntre oameni a fost prin semne. Acum lăsăm o imagine sa spună cât o mie de cuvinte. Cu totii am pus aici fotografii de pretutindeni, ȋnsă nimeni nu s-a gândit la o poza care să simbolizeze chiar ziua de azi. Nu-i aşa că zâmbiţi cu mine? Chiar dacă nu vorbim ne bucuram cu toţii de o zi frumoasă.

O idee marca Wordless Wednesday

Tot mai sus!

2011-06-19T01:21:00.001+03:00

Nu m-am priceput niciodată la muzică. Şi nu am să mă pricep niciodată. Şi mai mult decât atât nici nu am pretenţia asta. De aceea m-am şi ferit să pun prea multe melodii pe blog de-a lungul timpului. Gusturile nu se discută, dar pot lăsa loc de interpretări. Cu toate astea, ascult muzică în fiecare zi. De toate genurile (a nu se citi nici măcar din greşeală manele) şi fredonez ce îmi rămâne în cap în limba mea de afon. Nu există muzică nevandabila sau muzică comercială, pentru mine muzica se împarte doar în două categorii: cea care îmi place şi cea care nu îmi place.

În condiţiile date poate să îmi placă şi AC/DC şi Roxette, dar şi Nicu Alifantis sau Michael Jackson (exemple ar putea fi zeci din genuri diferite). Există artişti pe care îi admir, există însă şi piese care îmi plac dar ale căror nume de compozitori nu îmi spun nimic. Astfel îmi asum responsabilitatea de a fi numit în orice fel vreţi voi dacă promovez astăzi o melodie în locul poveştilor cu care am obişnuit pe toată lumea.

Inspirat ca în fiecare zi de frumuseţile vieţii, am găsit în melodia următoare bună dispoziţie, voie bună şi un plus de optimism şi entuziasm. Chiar dacă iniţial am vrut să scriu o cronică mai lungă despre beneficiile muzicii în viaţă de zi cu zi, mă opresc aici, convins fiind că mesajul piesei e mai mult decât elocvent.

Va doresc tuturor o duminică minunată, iar săptămâna ce urmează să fie vă fie de top!

Miercurea fără cuvinte - Vreau să ating cerul

2011-06-15T00:00:00.001+03:00

Pas cu pas urci mai sus şi cărarea se ȋndreaptă spre cer. Ignori oboseala şi mergi mai departe. Dincolo de creastă e infinitatea cerului ce te aşteaptă să o cuprinzi. Intinde mâna şi lasă-te ȋnconjurat de senin. Simţi? Acum eşti liber să zbori!

O idee marca Wordless Wednesday

Trandafiri ȋn grădină

2011-06-13T15:35:00.001+03:00

Inspirat de o poezie veche pe care am descoperit-o într-o agendă, am lăsat astăzi iubirea să se îmbete cu mirosul trandafirilor. A rezultat însă o inimă rănită, căzută între flori, înţepată în spini până la o sângerare adâncă. Nu e o poveste prea veselă, însă, dacă dragostea învinge , împăcarea sufletească e nemărginită.

A fost odată un om uriaş. Era atât de mare încât putea să cuprindă în braţele lui trei oameni obişnuiţi deodată şi să alerge cu ei fără să simtă urmă de oboseală. Era un om frumos, cu ochi albaştri, însă putea fi asemuit cu un zmeu din orice poveste celebră. În ciudă statutului său, uriaşul nostru era îndrăgostit de o femeie micuţă şi plăpândă. Deseori se aşeza în faţă ei şi o cuprindea cu emoţie în mâinile sale, cu teamă să nu o rănească. Şi ea-şi pierdea privirea în ochii albaştri şi îi povestea visele sale. Visa la o căsuţă mică cu o grădiniţă plină de trandafiri sub fereastră.

Şi uriaşul o asculta rătăcit în vise măreţe şi îi promitea îndrăgostit că o să-i construiască căsuţa din vis şi grădina cu trandafiri ce se vor înălţa către soare. Însă mâinile sale mari care ar fi putut să clădească oraşe întregi nu reuşeau să plămădească lucruri mărunte şi mai ales grădina cu trandafirii mult doriţi.

Femeia a obosit curând să-şi potrivesca paşii fragili cu paşii lui de uriaş. Şi-ar fi dorit o clipă de odihnă, măcar în asfinţit când soarele se stinge, să stea la geamul ei ce dă înspre grădină. Atunci a apărut un bărbat micuţ cu faimă şi avere care a construit repede o casă cu o grădină plină de trandafiri, răpindu-i uriaşului iubirea ochilor săi albaştri. Şi uriaşul a înţeles că dragostea sa de uriaş nu poate să încapă într-o căsuţă mică cu ferestra spre grădina de trandafiri. A renunţat la iubirea sa, oferindu-i femeii şansa să-şi îndeplinească visul.

În ciudă faptului că trandafirii i-au înţepat inima, el a rămas să privească de la distanţă şi să se bucure fericit de grădina de trandafiri ce se întindea în faţă ferestrei unei case mici unde stătea seara într-o clipă de răgaz o femeie mărunţică care odată îşi construise visele în ochii săi albaştri.

Povestea parfumata porneste de aici. Multumiri!

Dincolo de ploaie

2011-06-11T03:17:00.001+03:00

În asfinţit soarele se pregătea pentru somnul de noapte întinzându-şi umbrele roşiatice peste infinitatea cerului. Orizontul părea desprins din mâna pictorului ce aruncase în grabă pe un şevalet norii într-o confuzie de culori tomnatice.

Apusul se amesteca cu furtuna ce se apropia ameninţătoare. Într-o clipă, seninul ascuns după nori lăsa vijelia să înceapă. Din razele roşii au mai rămas acum doar amintiri.

Primul tunet a fost cutremurător. Fulgerul care a urmat apoi a luminat amurgul în întreg oraşul. Ploaia s-a auzit întâi căzând peste acoperişul din apropiere şi eu eram departe de casă. În blugi strâmţi pe corp şi fără papuci adecvaţi în picioare, fuga nu părea o soluţie. Am căutat din priviri un loc în care să mă adăpostesc şi nu l-am găsit. Nici un mjloc de transport, nici o maşină, nici un paravan care să mă apere de vijelia ce se iscase aproape din senin.

Nu îmi place ploaia. Nu în rafale. Nu rece, nu în postura în care mă udă până la piele. Oare de ce par aşa sensibil acum? Să îmi fie mie frică de o ploaie de vară trecătoare? Am să continui drumul ignorând pe cât posibil dezlănţuirea naturii. Primii stropi m-au lovit parcă cu ciudă. Am simţit răceala ploii până la piele ca un fior îmi străbate şira spinării. Eram hotărât însă să înfrunt natura fără să îmi pese de răzvrătirile ei.

Am ajuns acasă jumătate de oră mai târziu. Eram ud de parcă aş fi făcut baie îmbrăcat în mijlocul lacului. Nu aveam putere să mă mişc, să mă dezbrac, să mă usuc. Stăteam în pragul uşii şi mă minunam că plouă din mine ca afară. Mi-am revenit apoi şi m-am ascuns după perdea să privesc de la fereastră cum ploaia de vară s-a transformat într-o furtună ce nu părea să aibă sfârşit. Noaptea a venit tot cu ploaie, însă dimineaţa stropii uriaşi au încetat să mai cadă. În ciuda faptului că cerul era încă înourat visam cu încântare seninul ce îl ador atât de mult.

Am plecat în oraş cu treburi convins că vremea va redeveni frumoasă şi pe drum ploaia a început din nou. M-a prins în acelaşi loc unde nu aveam adăpost şi nici mijloc de transport. În scurt timp eram la fel de ud ca şi în ziua precedentă şi drumurile îmi erau azi atât de lungi. Din comoditate poate nu am purtat niciodată umbrelă. Nu mi-a plăcut niciodată să car după mine un obiect pentru a preveni probabilitatea unei întâmplări care nu ţine de mine. Dar poate niciodată nu am fost prins de o asemenea ploaie. Unchiul meu mi-a cumpărat azi o umbrelă. Şi nici nu i-a fost greu să mă convingă. Am mai umblat câteva ore prin oraş după aia. Fără prea multe treburi de rezolvat, însă eram atât de mândru de umbrela primită încât simţeam că trebuie să o folosesc la maxim. Ploaia se oprise de mult, mai picura doar din copaci, dar ce conta atâta timp cât eu aveam umbrelă?

Morala e simplă ca şi povestea. Dincolo de orice nor există intodeauna cer senin, aşa cum dincolo de orice supărare se poate ascunde un zâmbet.

Important e să priveşti lucrurile din perspectiva corectă pentru a vedea succesul faptelor care nu par întotdeauna convingătoare.

Vă doresc un sfârşit de săptămână minunat şi dacă nu e soare, măcar sufletul să vă fie senin!

Iar pentru cine vrea soare şi incă nu a aflat, Petiţia pentru soare e întotdeauna aici!

Miercurea fără cuvinte – Relax

2011-06-08T00:00:00.001+03:00

Ce face omul când e plictisit? Stă relaxat la soare savurând ceva răcoritor sau ȋşi pierde timpul ȋn cel mai plăcut mod cu putinţă sau…(?) Ia să vedem dacă fotografia e destul de sugestivă. Voi vă daţi cu părerea şi eu vă confirm:

O idee marca Wordless Wednesday

Definiţia iubirii

2011-06-04T18:09:00.001+03:00

De curând cineva m-a întrebat ce e iubirea. Am stat şi m-am gândit că am scris multe poveşti de iubire dar nu am dat niciodată o definiţie concretă. Aşa că într-un prim moment nu am putut să îi răspund. Nu am avut pe cine să întreb. Prietenul meu Cupidon lipseşte de mult. E ocupat prin alte meleaguri şi a rătăcit săgeata mea de îndrăgostit. Aşa că am fost nevoit să inventez. Să încerc să îmi amintesc iubirea din postura omului care a uitat să iubească. Oare am reuşit?

Iubirea e o realitate. Iubirea e un vis. Iubirea e atât de stranie încât nu mai ştii când visezi şi când e aievea.

Iubirea e ca o esenţă tare, parfumată pe care o găseşti la vânzare în sticlute mici în magazine de artizanat. Îţi alegi una care ţi se pare mai atrăgătoare, plăteşti un preţ însă nu ai niciodată garanţia de a şti cât persistă. Şi totuşi o cumperi.

Iubirea e ca ploaia ce bate în acoperiş şi te întrebi dacă ar putea să ajungă la tine. Nu îţi doreşti să te ude, însă gândul că ar putea să picure peste inima ta te încântă.

Iubirea e ca o zi de vară. Începe timid odată cu prima rază de soare ce se naşte din mare şi se transformă torid în dorinţă. Iubirea pare un apus de lume însă de fapt e un răsărit de stea.

Iubirea e un fior ce se agăţă de inimă ta fără să te întrebe dacă vrei să fie acolo. Se lipeşte de tine şi săpa adânc căutând să elibereze sentimentele ascunse înăuntru.

Iubirea e un măr din care muşti cu gândul că îi cunoşti gustul însă ai surpriza să descoperi mereu altă savoare.

Iubirea e ca o pasăre ce cântă pe ram. O auzi ştii că e acolo însă nu întotdeauna ajungi să o descoperi.

Iubirea e şoapta ce îţi rasuna în suflet.

Iubirea e pescăruşul peste marea de speranţă. Iubirea e precum floarea ce se înaltă spre cer. Iubirea e chiar cerul senin.

Iubirea e însăşi zborul prin viaţă.

Să fiţi iubiţi!

Miercurea fără cuvinte – copilarie

2011-06-01T00:00:00.001+03:00

Cu siguranţă va fi tema saptămânii, insă să vă amintiţi astăzi mai mult ca oricând că in sufletul nostru vom fi ȋntotdeauna copii. Bucuraţi-vă şi fiţi fericiţi! La mulţi ani!

O idee marca Wordless Wednesday

Povestea inimii II

2011-05-28T13:07:00.001+03:00

Geo se grăbea spre casă. Pe drumul ce-l cunostea atât de bine, astăzi i se părea totul schimbat. În ochii ei se citea dorinţa şi tâmplele îi zvâcneau de nerăbdare. Luase o hotărâre şi era mândră de ea. Se simţea matură şi îşi dorea să scape de povara ce o copleşea de la o vreme încoace. Nu putea trăi cu două iubiri în suflet şi astăzi avea să aleagă. Ştia că mama o va înţelege. Şi se grăbea la ea să îi spună.

În ultimele zile pleca de acasă dimineaţa sperând ca ziua să treacă repede şi să vină seară. Ar fi făcut orice să sară peste partea cu şcoala de dimineaţă şi să meargă direct la cafenea să se întâlnească cu el. Să se lase cuprinsă în braţele lui şi să viseze. Să aştepte mângâierea ce îi liniştea sufletul şi să transforme visul în realitatea pe care şi-o dorea atât de intens. Şoaptele lui, sărutul, iubirea, erau senzaţii de care Geo uitase să se bucure în viaţă. Acum se simţea împlinită. Acum iubea şi dincolo de iubire se contura frumuseţea universului. Cerul era mai senin ca niciodată, şi zborul lor spre înălţimi era atât de lin. Asta era şansa de care trebuia să profite în viaţă!

Ajungea noaptea acasă târziu, uneori atât de târziu încât îşi găsea mama dormind, obosită să o tot aştepte. Îi pregătea repede lucrurile pentru a doua zi şi apoi adormea desenându-şi visele cu prinţul ce venise să-i coloreze viaţă. În zori se trezea mai devreme decât mama şi pleca inaitne ca aceasta să iasă din lumea somnului. La şcoală nu-şi mai dădea interesul, activitatea ei reducându-se vizibil. Profesorii nu au înţeles-o şi sancţiunile au început să apară. Însă ei nu-i păsa. Ştia că după amiază la cafenea viaţa devenea frumoasă în braţele lui.

Şi acum se grăbea spre casă. Trebuia să îi spună mamei că sufletul ei a ales. Nu putea să trăiască cu ambele iubiri şi în copilăria ei nu găsea nici o cale de îmbinare între cele două situaţii. Aşa că trebuia să renunţe. În faţa mamei cu ochii înlăcrimaţi şi cu privirea iubitului în minte, şi-a descărcat inima şi a plâns. Şi noaptea a trecut peste ele cu vorbe simple şi decizii mari. Răsăritul le-a surprins dormind îmbrăţişate împăcate una cu cealaltă, dar şi cu soartă ce le părea potrivnică.

Geo a plecat spre şcoală fericită. A vorbit cu profesorii şi aceştia au înţeles-o. Avea să devină din nou aceeaşi elevă eminentă. A promis acest lucru.

După amiază la cafenea şi-a întâlnit iubirea şi i-a pus punct.

Viaţă nu are sens fra iubire, însă din iubire ar trebui să se nască bucurii şi nu dezamăgiri. Dragostea vindecă şi trasează în viaţă soluţii fericite pentru toate necazurile. Însă aceea e iubirea adevărată. Geo a ales iubirea mamei pentru că nu era pregătită pentru o iubire nouă. Dragostea ei pentru el era doar o copilărie. Iubirea se naşte din speranţă şi moare în naivitate. Dincolo de naivităţi iubirea lui devenea amăgire..

Îmbrăţişându-şi mamă, Geo a realizat că viaţa ei e frumoasă. A înţeles că viitorul este în faţă şi iubirea poate să renască oricând plină de speranţa. Şi atunci va fi pregătită să iubească fără să fie nevoită să aleagă! Pentru că iubirea adevărată ȋntotdeauna ȋnvinge!

Sursa foto aici.

Miercurea fără cuvinte – anunţ angajare

2011-05-25T00:00:00.001+03:00

Paznic desăvârsit, furios dar şi tenace, disponibilitate program prelungit, actualmente şomer, caut ceva de muncă. Intru ȋn graţiile oricui şi nu sunt mofturos. Ataşat vă ofer fotografii de la ultimul meu job. Aştept oferte şi remuneraţii:

O idee marca Wordless Wednesday

Povestea inimii

2011-05-23T00:01:00.003+03:00

Era o fată modestă. Îşi aducea aminte copilăria şi îşi ştergea lacrimile de fiecare dată când amintirile o năpădeau. Nu din cauza greşelilor ce le făcuse demult şi nici a părerilor de rău ce au încercat-o în perioada imediat următoare. Singurul regret era că anii aceia inocenţi nu aveau să se mai întoarcă niciodată.

Dimineţile îi zâmbeau mereu cu raze de soare agăţate în părul său castaniu. Se trezea odată cu răsăritul pentru a ajunge la timp la şcoala din oraş. În fiecare zi avea de străbătut kilometri întregi, de cele mai multe ori pe jos, însă acest lucru nu a făcut-o să întârzie niciodată. Era o elevă medie, dar ambiţia ei creştea de la o zi la altă şi profesorii aveau să îi prescrie un viitor strălucit. Nu dădea însă prea mare importantă la acest lucru. Scopul ei nu era să se facă remarcată, ci doar să fie absolventă. După cursuri pleca mereu în grabă spre o cafenea celebră din centrul oraşului. Acolo îşi petrecea după amiaza şi uneori seara până târziu, servind, cu zâmbetul pe buze, cafeaua către oameni obişnuiţi. Nu ieşeau mulţi bani însă lor le era suficient. Ei şi mamei sale. Ajungea noaptea acasă în fugă mergând direct în cameră mamei povestindu-i de şcoală, de vreme, de cafenea şi de oamenii pe care îi cunoastea acolo.

Şi mama o privea blând mangaindu-i părul şi mulţumindu-i din ochii înlăcrimaţi. Era imobilizată la pat de ani de zile şi doar Geo mai rămăsese să aibă grijă de ea. Un copil în pragul adolescenţei, un copil căruia îi furase fără să vrea copilăria. Şi Geo a crescut şi ea a rămas în viaţă hrănindu-se doar din poveştile ei din fiecare seară. Dincolo de durerile de peste zi, dincolo de anii de imobilitate, seara, fiica sa îi aducea alinarea. Din poveştile sale, viaţa părea frumoasă.

Dar viaţa era oare frumoasă pentru Geo? Cu mama sa în gând se întorcea acasă, gata să îi acorde toată atenţia până târziu în noapte, de multe ori trezindu-se dimineaţa după ce aţipise la capul patului ei. Şi tot cu mama ei în gând pleca spre şcoală ca să înveţe să ajungă la facultate pentru a-şi mulţumi părintele. Iar la cafenea, îl întâlnea pe el, acelaşi bărbat simplu, clasic, dar stilat, mereu atent şi respectos în faţa ei. Şi până să plece seara din nou acasă, inima uita să îi mai bată într-un ritm obişnuit. Prindea aripi şi începea să zboare.

Dragostea între ei se înfiripase mai repede decât ceaşca de cafea pe care au băut-o pentru prima data împreună. Iubirea nu mă era de mult de un singur fel şi îi sfâşia inima în două jumătăţi.

Şi Geo trebuia să aleagă!...

Va urma...(dar până atunci aştept de la voi continuarea. Ce ar trebui să facă Geo?)

Această poveste este scrisă pentru Tema săptămânii la sugestia Gabrielei Elena, Initiativa a pornit de la Mirela Pete . Multumesc.

Povestile cu Geo au început aici.

sursa foto aici

Zbor...Şi de la capat!

2011-05-20T14:00:00.002+03:00

Vântul bate intens. Din înălţimea norilor zborul îmi este ameninţat. Privind spre orizont m-am lăsat dus de furia curenţilor de aer şi mi-am pierdut destinaţia. Acum nu mai zbor. Doar plutesc în voia sortii. Cerul e gri. Şi-a pierdut albastrul său inocent în dauna norilor ce par să nu mai fie nici ei pufoşi. Pe la colţuri de stele şuieră neîncetat vestea că zborul meu urmează să se prăbuşească. Să fiu oare pierdut?...

La doi ani după ce am terminat facultatea m-am mutat înapoi acasă în oraşul natal şi m-am angajat la o firmă naţională ce îmi oferea o idee nouă asupra relaţiilor cu publicul în paralel cu dezvoltarea tehnologiei. Aveam în fiecare zi în coastă un coleg care mă urmărea fără pic de discreţie. Afon şi fără experienţă, cădeam de multe ori în “capcanele” întinse intenţionat de cel ce avea să mă îndrume în noua mea ucenicie. Fără să realizez, atunci când el a plecat am rămas în locul lui să le ştiu pe toate. Şi cu siguranţă lui îi datorez experienţa pe care o am astăzi. Am vrut să plec de nenumărate ori şi tot de nenumărate ori nu am găsit motivul potrivit pentru a îmi da demisia. Sincer să fiu nu îmi amintesc să fi fost vreodată în pericol iminent de a fi pus pe liber, dar nici în poziţia de a cântări beneficiile plecării în folosul meu. Vremurile s-au schimbat în moduri felurite în ţara şi în firmă şi ziua de azi m-a găsit angajat tot aici. În general am program fix în limita bunului simţ, dar sunt şi săptămâni în care uit de mine şi ajung acasă doar pentru a-mi căuta cu disperare perna şi pătura pentru o scurtă odihnă înainte de a o lua de la capăt. Poate sacrificiile nu merită întotdeauna, poate remuneratiile nu sunt pe măsura muncii depuse, poate există mereu ceva care merge rău în lipsa celor care merg bine. Mi-am spus mereu că răul este întotdeauna spre bine, şi munca corectă duce la respectul oamenilor de lângă tine. Însă în viaţă ai nevoie mereu de noi începuturi. Şi pentru a da startul unui nou început, ceva trebuie să se termine. Am privit în urmă la ultimii cinci ani şi am realizat că nu am obţinut nimic. În afara experienţei acumulate, mai departe de atât nu pot să urc din postura actuală. În plus, punând munca pe primul loc, viaţa personală nu mai are nici o şansa de a avansa. Aşa că astăzi mi-am dat demisia. Am curajul să aleg să fac altceva indiferent de natura muncii prestate, doar în idea că schimbarea va fi în bine. Nu mi-e frică de muncă. Nu mi-e frică de un nou început. Sunt acelaşi om care are încredere în soartă. Şi în ciuda loviturilor pe care mi le aplică în viaţă, soarta mă face întotdeauna învingător! Lăsând modestia deoparte, de ce nu aş merita să fiu ȋnvingător?

De dincolo de norii gri se vede o rază de soare. Infinitul celest se metamorfozează în senin desenându-mi în suflet speranţa. Vântul a încetat să mai bată, lăsându-mi aripile să se întindă din nou. Spre orizont mă aşteaptă un nou început. Zborul ăsta depinde de mine!

Miercurea fără cuvinte - Soare pe Marea Moldovei

2011-05-18T00:00:00.002+03:00

Vă place lacul? Muntele? Adoraţi plimbările? Ce spuneţi astăzi de o plimbare armonioasă într-un peisaj scăldat de razele soarelui de primăvară? Bucuraţi-vă de o călătorie pe Marea Moldovei:

Iar ca bonus un clip edificator despre Lacul de acumulare Bicaz si nu numai:

O idee marca Wordless Wednesday

Zâmbet cu prietenii

2011-05-16T11:39:00.001+03:00

Soarta ne plimbă cărarea vieţii in diverse locaţii. Uneori peste câmpii cu paşii mărunţii şi veseli, alteori escaladând munţi obosiţi de urcuş. Apoi coborând in viteza spre marea speranţă şi câteodata in plină tendinţă de zbor. In drumul nostru prin viaţă intâlnim alte cărări, alte drumuri pe care merg oameni. Oameni diferiti sau asemănători, având cărarea vieţii comună cu a noastră, pentru un timp sau pentru totdeauna. Mai există şi oameni care apar in viaţa noastra, se fac remarcaţi şi apoi dispar lăsându-ne doar cu amintirea. Cel mai plăcut este când un om care a plecat de mult de pe drumul tău, reapare schimbat, metamorfozând amintirea in prezent.

Eram in clasa a şasea la şcoala generală când ai mei au hotărât să se mute din oraş. Mi se părea un lucru senzaţional să fiu in postura colegului care pleacă, a celui care işi ia rămas bun fără să poată promite o revedere. Plecarea mă transformase in centrul atenţiei fără să realizez la acea vârstă că pot să insemn ceva pentru colegii pe care ii las in urmă. Eram un copil, imatur şi in gând imi era doar teamă că voi rămâne singur şi că prietenii mă vor uita. Dar pe ei nu i-am lăsat să ştie acest lucru. I-am salutat emoţionat de noua viaţă care mă aşteapta şi supărat că nu pot să mai rămân lângă ei. M-am urcat in maşina cu ai mei şi am dispărut lăsând oraşul copilariei in urmă impreuna cu toţi oamenii pe care ii cunoscusem până atunci. Copilaria mea era in pragul adolescenţei mai devreme decât ar fi trebuit sa fie.

Şi adolescenţa m-a primit cu braţele deschise, desenându-mi calea printre locuri noi şi oameni minunaţi, ascunzându-mi in adâncurile minţii gândul reintoarcerii printre vechii prieteni.

Şi anii au trecut şi timpul s-a scurs peste mine aşa cum se scurge peste un om obişnuit. Mi-a desenat sentimente in suflet, colorându-mi inima in culorile iubirii, deznădejdii, speranţei. Am mers pe drumul vieţii şi am urmat fără ezitare toate trasele pe care soarta mi le-a scos in cale. Maturitatea a luat loc copilăriei şi intr-un final gândul de demult a revenit la suprafaţă.

Fără să vreau, fără să imi propun să fac ceva in acest sens, vechii colegi m-au surprins după 20 de ani cu bucuria regăsirii. Ei nu m-au uitat şi m-au păstrat mereu in inimile lor ca pe un prieten adevărat. Amintiri de demult mă impresoară şi e atat de placut să le povesteşti cu aceeaşi oameni cu care le-ai trăit. Astăzi fericirea mai marchează un motiv pentru zâmbetul meu zilnic: prietenii! Pentru că prietenii adevăraţi nu te uită nici după 20 de ani, nu te lasă la greu şi sunt oricând dispuşi să te susţină fără aştepte de la tine decât să fii tu insuţi, natural şi fericit.

Povestea de azi este pentru cei care au in suflet speranţa regăsirii prietenilor de departe. Să trăiţi mereu in suflet cu idea că soarta vă va purta cărarea acolo unde trebuie să ajungeţi cu adevărat – lângă oameni cu care se merită să mergi pe acelaşi drum.

Miercurea fără cuvinte - Jucăuş

2011-05-11T00:00:00.001+03:00

Gata. L-am prins! Şi am rămas surprins de calităţile lui in faţa aparatului de fotografiat. A dat o reprezentaţie pe cinste. Bucuraţi-vă de "Miercurea fără cuvinte" impreună cu un personaj deja celebru in curtea casei mele:

O idee marca Wordless Wednesday

Ninsoare in luna lui... Mai!

2011-05-06T01:03:00.001+03:00

S-a inserat. E aproape amurg. Seninul pare somnoros, dar incă mai zâmbeşte. Dincolo de fereastra casei, natura se dezlănţuie...

“Vino repede!” mă strigă ea.

“Vin!”

“Ai văzut ce-i afară?”, continuă cu răsuflarea tăiată de emoţie.

“Ce e, draga mea?”

“Ninge!”

“Cum să ningă in luna lui Mai?”

“Uită-te pe fereastră!”

“Mă uit, dar nu văd.”

“Sunt fulgi, cum să nu-i vezi?”

“Ii vad, insă nu ninge.”

“Ba da, nu vezi că e alb?”

O privesc cu blândeţe şi râd. Zâmbetul ei strengăresc aşteaptă cuminte povestea:

“Ninge cu flori de mălin ce se scutură-n fulgi cu miresme,

Ninge cu petale albe in adierea vântului rebel.

Ninge iubito, ninge in sufletul nostru cu flori de dorinţă primăvăratică.

“Cât e de frumos!” Mă lua apoi de mână:

“ Hai să ne iubim afară, sub mălin. Vreau să simt mereu dragostea de primăvară!”

Miercurea fără cuvinte - Zâmbet de mălin

2011-05-04T00:01:00.004+03:00

După cum deja ştiţi, primăvara este un motiv important pentru mine de a zâmbi. Apogeul primăverii il reprezintă mălinul care infloreşte in fiecare an in aceasta perioada. Imi pare rau că nu pot reda in fotografii şi mireasma deosebită a acestor flori. Priviţi şi zâmbiţi:

O idee marca Wordless Wednesday

A scrie = a zâmbi!

2011-05-02T13:46:00.003+03:00

Multumesc pentru fotografie!

Multă lume m-a intrebat de ce mi-am făcut blog. Foarte mulţi m-au intrebat unde scriam inainte de a avea blog. Cert este că nu mi-am făcut blog pentru a scrie. Blogul a fost pentru mine ca o jucărie cu care m-am răsfăţat in primele zile şi apoi am aruncat-o intr-un colţ plictisit de performanţele ei. Drept dovadă, in primi doi ani de “Blogging” activitatea mea a fost aproape inexistentă. Şi totuşi…

…intr-o zi am realizat că ceea ce scriu are un efect benefic asupra mea. Scrisul m-a ajutat să mă relaxez, să imi fac ordine in gânduri, să mă eliberez şi să mă detaşez de stresul cotidian. Apoi am inţeles că starea pozitivă pe care o redau prin scrierile mele face bine şi altora – o mână de prieteni care incepuseră să mă citească din plictiseală şi ceva membri ai familiei. Intr-o zi am scris un articol trist şi am fost surprins de avalanşa de reacţii negative la adresa mea. Oameni pe care nu ii ştiam sau amici vechi de demult mi-au scris şi chiar m-au sunat spunându-mi că ei intra pe pagina mea pentru zâmbetul pe care il ofer. Am realizat că scrisul meu nu mai este util doar pentru mine.

Am inceput să scriu mai mult, să pierd nopţi incercând să construiesc zâmbete şi apoi totul a venit de la sine. Acum scriu ziua, scriu noaptea, scriu când cred că nu ştiu să scriu nimic, insă scriu mereu pentru zâmbete şi o atitudine pozitivă. Cuvintele se aştern singure pe foaie, desenând voie bună in fiecare expresie. Dincolo de viaţă şi soartă, dincolo de felul meu de a trai, scririle pozitive pornesc din inimă şi se contopesc cu ceea ce sunt. Incercând să vă ofer mereu starea de relaxare şi bună dispozitie, mi-am recâstigat increderea in mine. Am incercat să ofer zâmbetul ca drog pentu alţii si am devenit primul dependent. Gândirea mea e pozitivă, visele mele sunt optimiste.

Pentru cei care nu cred in soartă, pentru cei care nu mai văd viaţa in roz, pentru acei oameni care au impresia că greutaţile i-au copleşit, pentru ficare din voi vă garantez că intotdeauna există speranţă. Poţi să cazi in genunchi, poti să ajungi să te târăşti prin viaţă, insă atunci când vei vrea să priveşti spre cer iţi vei aminti că ai ştiut odată să alergi şi te vei ridica din nou.

Eu mi-am regăsit speranţa şi mi-am modelat-o singur prin ceea ce scriu. Cuvintele mele m-au făcut să visez. Am recitit şi am scris din nou. Am desenat cuvinte din nimicuri construind idealuri. Şi după fiecare ideal atins, mi-am impus un ideal şi mai inalt. Pentru că zâmbesc sincer.

La seria motivelor pentru care zâmbesc zi de zi, adaug astăzi scrisul. Mulţumesc fiecăruia dintre voi, pentru că toţi cei care intraţi aici sunteţi parte componentă a reuşitei mele. Vă doresc să aveţi mereu in gânduri speranţa si inima plină de zâmbet.

Muntele - un zâmbet

2011-05-01T13:37:00.003+03:00

multumesc pentru fotografie

Apropierea zilei de 1 Mai a creat mereu discuţii aprinse despre plecarea la mare. Mereu se făceau planuri, se numărau banii, se numărau oamenii, număram apoi zilele şi pregăteam corturile. Ȋnsă, eu personal nu am ajuns niciodată la mare pentru startul sezonului estival. Al doilea motiv pentru zâmbetul meu vine astăzi ȋntr-o nouă povestioară.

Ȋn anul doi de facultate am ales pentru prima dată ȋn viaţă, muntele ȋn dauna mării. Ne aşteptau trei zile de vis ȋn ciuda drumului plin de peripeţii. Ȋntâi a fost soare şi cald. Apoi odată cu seara şi atingerea unei altitudini considerabile am realizat că rucsacul meu era pregătit pentru litoral, hainele cu mânecă lungă lipsind cu desăvârşire. După amiaza târziu, ajunşi la cabana unde trebuia să fim cazaţi am avut surpriza să nu fim primiţi din cauza unui grup uriaş de turişti care veniseră cu puţin timp ȋnaintea noastră. Era aproape noapte, eram aproape dezbrăcaţi şi nici un loc de cazare nu era disponibil. Nu ne puteam ȋntoarce şi nici nu aveam timp să ajungem la o altă cabană până la lăsarea ȋntunericului. Şansa ne-a zâmbit şi ne-a scos ȋn cale un grup de salvamontişti. Târziu ȋn noapte, după un foc de tabără şi o ciorbă fierbinte am primit o saltea şi o pătura pentru un somn binemeritat ȋn podul cabanei Salvamont. Ca şi cum toate astea nu ar fi fost deajuns, dimineaţa ne-a ȋntampinat un soare cu dinţi şi o zăpadă rece. Cu haine ȋmprumutate de la prieten am plecat pentru cucerirea primului meu vârf de munte. Era doar ȋnceputul. Aveam să primesc botezul muntelui de nenumarate ori până să ajung din nou acasă. Traseul părea lejer, soarele ne zâmbea rece şi pe alocuri ȋntâlneam porţiuni de zăpadă. Apoi vizibilitatea s-a redus brusc, soarele dispărând cu desăvârşire ȋntr-o negură groasă. Intrând şi noi in perdeaua de nori, am desoperit muntele mai ȋngheţat şi mult mai abrupt. Inaintam timid şi gerul ȋncepea să mă muşte de faţă. Răsuflarea ȋmi era tot mai grea, picioarele mi se afundau mereu ȋn zăpada ce devenise deodata uriaşă. Rămăsesem puţin ȋn urmă, ȋnsă gândul că prietenii sunt ȋn faţă ȋmi dădea forţă să nu reunţ şi să merg mai departe. Apoi s-a ȋnteţit vântul şi o ploaie ȋngheţată mi-a pătruns până la piele. Vedeam ȋn stânga un perete abrupt ce se ridica până dincolo de norii groşi iar ȋn dreapta simţeam prăpastia. Mergeam ȋncet, ȋmi calculam paşii şi ȋncercam să calc exact ȋn urma celui care trecuse mai devreme pe acolo. La un moment dat m-am oprit să ȋi strig. Vântul ȋmi amesteca ţipătul cu ninsoarea şi arunca spre mine doar aşchii ȋngheţate. Dincolo de paşii mei mai vedeam doar albul viscolit al zăpezii. Atunci am simţit că zbor. Cuvintele mi s-au blocat ȋn gât şi respiraţia a părut că se opreşte. Simţeam apa cum ȋmi inundă picioarele, urcând prin pantaloni către mijlocul trupului meu. Treceam peste un canion acoperit cu zăpadă bătătorită şi podul de gheaţă de la suprafaţă s-a rupt sub greutatea mea. Căzusem ca ȋntr-un lac ȋngheţat. Eram prins până la mijloc ȋntr-un ocean alb. Crestele ascuţite ȋmi zâmbeau şi dincolo de ele dispăruseră prietenii mei. Eram singur şi eram blocat. Sus, muşca din mine viscolul şi părul ȋmi devenise vată de zahăr. Jos, apa rece urca ȋncet şi sigur scăzându-mi temepratura corpului. Trebuia să ies, ȋnsa mâinile ȋmi erau prinse in gheaţă şi refuzau să reacţioneze la comenzi. Am ţipat şi vocea s-a spart ca un ecou ȋn valuri de ninsoare. Vremea mă ȋmpiedica să strig şi dincolo de zăpada ȋmi zâmbea regina iernii. Cel puţin aşa ne-am amuzat la cabană doua ore mai târziu când sorbeam cu poftă dintr-o ceaşcă de ceai fierbinte. Prietenii s-au ȋntors la timp după mine. M-au scos şi m-au ȋnvelit ȋn pături şi ne-am continuat traseul până ȋn vârf.

Au urmat ȋncă doua zile deosebite ȋn care muntele mi s-a parut mult mai prietenos ȋn ciuda vremii nefavorabile. (După ani m-am ȋntors şi pe timp de vară minunându-mă de locul ȋn care puteam să rămân pentru eternitate). Am invatat multe atunci, dar cel mai util lucru a fost că ȋn situatii extreme nu trebuie să ȋmi fie frică. De atunci şi până acum am urcat pe majoritatea masivelor muntoase din România, iubind şi preţuind muntele, având mereu zâmbetul pe buze şi ȋn suflet. Fără teama, in vârf de munte te simţi ȋntotdeana ȋnvingator!